Un mesaj secret

Nu știu dacă prietenul meu Nicu tastase SMS-ul greșit și nici ce-a vrut să-mi spună. Mi-e frică numai că ar fi putut păți ceva. Nimeni de la școală nu l-a văzut de patru zile și nu-mi răspunde la telefon. M-am dus până și la el acasă. Părinții lui au spus că doarme la un prieten, ceea ce m-a speriat și mai tare. Pentru că asta plănuiam noi să fie scuza noastră pentru când vom vrea să mergem singuri cu cortul sau să facem alte lucruri de genul ăsta. Ultimul mesaj pe care mi l-a trimis a fost „SCC“. Probabil că nu apăsase pe litere din greșeală, așa că am încercat să caut variante ca să-mi dau seama ce înseamnă. Doar trei lucruri aveau sens, deși am încercat foarte multe variante: „curăță scaunul“ însemna în limbajul nostru secret o biserică de la noi din oraș; „cașcaval sărat“ era subsolul meu; iar „carne crudă“... a, da, „carne crudă“ este copacul nostru preferat din tot parcul.

Mi-am adus aminte că dimineață, când trecusem pe-acolo, văzusem niște scări chiar lângă copac. Totuși, am început căutările cu locul cel mai apropiat, adică subsolul. Eram destul de sigur că Nicu nu se afla acolo, dar am încercat. Bineînțeles, n-am descoperit nimic decât umezeală și borcane goale. 

Biserica din orășelul nostru era a doua variantă, dar cum să ajung acolo?

— Mamă, pot să mă duc până la Nicu, să-l ajut cu temele?

Este unul dintre puținele lucruri pe care le crede.

—Nici vorbă, Robert! Ai promis că speli mașina. Abia după ce termini, poți să te duci.

Nu știam ce să fac. Dura mult prea mult să spăl mașina, dar nu aveam de ales.

— Cu cât te apuci mai repede, cu atât termini mai repede! decretă ea. Mi-a luat chiar mai mult decât mă așteptam.

— Am terminat! Acum pot să mă duc?

— Bine, dar într-o oră vreau să fii iar acasă! Am luat-o la fugă. M-am uitat în fiecare colț al bisericii. Degeaba! 

Trecuseră deja două ore și jumătate. Mama a fost foarte supărată când am ajuns acasă. I-am spus că am adormit și m-am trezit abia acum câteva minute. Urăsc să o mint pe mama, dar nu am avut de ales. Eram tare dezamăgit că nu l-am găsit acolo, dar mai aveam un loc unde ar fi putut fi: scările astupate din parc. 

         A doua zi, am convins-o pe mama că am răcit și trebuie să stau acasă. Neavând încredere totală în mine, a chemat-o pe mătușa Lena să mă supravegheze. Din fericire, aceasta doarme foarte mult, așa că am avut timp să mă strecor afară. M-am zgâriat când a trebuit să îndepărtez lemnele care blocau scările de lângă copac. Cum am intrat în tunel, am văzut o lumină. Și, ca orice copil, m-am îndreptat spre locul cel mai luminos. Acolo se vedeau rădăcinile arborelui care pătrunseseră prin tavanul tunelului. Acestea aveau o culoare foarte neobișnuită. Ele dădeau, de fapt, lumina. M-am bucurat foarte tare că am găsit acel loc, dar eram și trist că Nicu nu era acolo. Ciudățenia cea mare e că am dat peste o carte frumoasă, cu o copertă verde, pe care scria Cum am supraviețuit clasei a VIII-a. Am deschis-o și, cum n-am mai putut-o lăsa din mână până la ultima pagină, nici n-am simțit cum a trecut timpul. Vă dați seama cum m-a pedepsit mama când am ajuns acasă. Partea bună e că trecuse pe-acolo nimeni altul decât... Nicu. Se pare că dormise cu adevărat la Bogdan și tastase „SCC“ din greșeală, chiar înainte să-și scape telefonul într-o baltă. Cât despre manuscris, o să-l semnez Robert Ersten. Și-l trimit chiar în această seară la Arthur, editura mea preferată. 

Ilustrație de Delia Calancia