Cel mai prost detectiv

Mi se spune adesea că nu sunt un detectiv adevărat. Poate pentru că nu port pălărie, poate pentru că nu‑mi place nici pipa. Dar un lucru e sigur: au dreptate! Sau aveau. Cel puțin până când… Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar în loc să încep ca în orice poveste cu „într‑o zi ca oricare alta“, o să fiu sincer, spunând că ziua era, prin coincidență, deja foarte neobișnuită. Adică, mai explicit, tocmai îmi fugise pisica de acasă, aveam pană de curent și începuse să ningă la sfârșitul lui septembrie. Deci, cum spuneam, totul s‑a petrecut într‑o zi nu ca oricare alta. Mă pregăteam să plec la muncă, de unde aproape că fusesem dat afară cu trei zile înainte, când am observat ceva ciudat: stâlpul ce lumina strada pe care locuiam lipsea. M‑am gândit că asta era șansa mea, puteam, în sfârșit, să dovedesc că sunt un detectiv adevărat. Mi‑am scos repede lupa crăpată din buzunar și am început sa investighez locul crimei. Cu ajutorul lu‑ pei, am reușit să depistez urme de pantofi de mărimea aproximativ 58 în zăpadă, la câțiva centimetri de fostul stâlp. Asta m‑a pus pe gânduri: cine ar putea avea picioare atât de mari? Așa că am făcut ce‑ar face orice detectiv bun: am postat întrebarea pe Facebook. Și, fiind foarte dedicat investigației mele, am rămas acolo, în zăpadă, până în dimi‑ neața următoare, așteptând un răspuns. În cele din urmă, m‑am dat bătut. Apoi m‑am gândit: cum să‑mi vadă cineva întrebarea dacă nu am nici un prieten pe Facebook? Dar n‑am mai stat să mă asigur că acel gând era corect, căci îmi veni o nouă idee. Salvatoare, mai mult ca sigur. Ce‑ar fi să întreb oamenii de pe stradă despre ciudata dispariție? Așteptându‑i pe cei mai potriviți să‑mi răspundă, m‑am așezat în zăpadă, lângă fostul stâlp. Nici nu știu cum a trecut ziua. Oamenii, cei mai mulți, în loc să‑mi ofere in‑ formații prețioase, în mod ciudat, erau foarte dră‑ guți cu mine și îmi dădeau bani. Să fi fost oare din cauza hainelor mele… neconvenționale?! Deci, cum spuneam, în timp ce stăteam acolo, i‑am întrebat pe câțiva despre caz. Vreo patru au fugit de mine, nu știu sincer de ce. Mă prindeam de hainele lor doar ca să nu treacă mai departe, ignorându‑mă. În cele din urmă, m‑am agățat de un muncitor din acela plin de mușchi, dar el, în loc să fugă, mă prinse de haină și îmi învineți un ochi. Mai întâi m‑am gândit că era nebun, dar apoi mi‑am dat seama că trebuie să‑și fi dat seama că eram un detectiv. Și cine ar fi putut rezista la onoarea de‑a învineți un adevărat erou? Deci nu‑l învinovățesc. Când, după zece minute de inconștiență, m‑am trezit cu capul în zăpadă, am observat ceva: mărimea urmelor muncitorului era aceeași cu mărimea urmelor de lângă stâlp. Atunci am înțeles dintr‑oda‑ tă: mai mult ca sigur hoțul de stâlpi era vreun frate sau o rudă de‑a muncitorului. Pentru că el, fiind un om respectabil, dacă tot mă lovise zdravăn, nu avea cum să fie făptașul. M‑am uitat în jur. Muncitorul tocmai intra într‑un autobuz, pe care probabil îl așteptase în timp ce eu visam cu capul în zăpadă. Autobuzul plecă, dar nu‑mi puteam permite să‑l pierd, așa că am început să alerg după el. După vreo doi kilometri în care mi‑am irosit toate puterile, muncitorul ieși. Eu nu mai puteam respira deloc, dar, înainte să leșin, am văzut casa în care a intrat. Iar lângă casă, previzibil, se afla chiar… stâlpul. Deci muncitorul era, de fapt, hoțul. Eram atât de mândru de mine. Pentru prima oară în viață, rezolvasem un caz. Am înșfăcat stâlpul și m‑am dus cu el până la muncă unde, de invidie, am fost dat afară.

Gabriel Cărtărescu, clasa a IX‑a, Liceul German „Hermann Oberth“, Voluntari

Ilustrație de Mircea Pop

Text publicat în Ordinul Povestitorilor #6 (noiembrie 2017)