Despre o meserie admirabilă

A fost odată ca niciodată că, de n-ar fi , nici nu s-ar povesti…

Demult, tare demult, dar parcă nici atât de demult încât să nu-mi aduc aminte, tânărul Greuceanu, flăcău chipeș, isteț foarte și curajos cum altul nu-i, hotărî să lase deoparte consola în urma terminării unui maraton epuizant de jocuri video și, apucându-și ghiozdanul, din care atârna neglijent un lanț (de la buzduganul îndesat înăuntru), plecă. Nici nu închise ușa după el, ci continuă să înainteze în pas egal, mânat de cine știe ce straniu impuls lăuntric.

Abia după 99 de pași hotărâți, Greuceanu a mai aruncat o privire în urmă la casa lui, așa de strălucitoare în lumina albă a zorilor, care de când se știe l-a fascinat grozav. Hotarul dintre Tărâmul Celălalt și Împărăția lui Roș Împărat era fix între bucătăria și sufrageria sa. Nu de puține ori s-a întâmplat ca, la miezul nopți, Greuceanu să găsească vreun zmeușor rătăcit cotrobăindu-i prin frigider…

Amintirea l-a amuzat tare, aducându-i în inimă aroma unei copilării autentice de basm pe care-a avut norocul a o trăi, dar, totodată, i-a imprimat și o sfioasă urmă de nostalgie… Nu mai era copil, era timpul să-și caute un țel în viață, să pornească aventura ce i-a fost sorită din tânără pruncie. Așa se îmbărbătă el singur, pășind pe o potecă noroioasă ca pe calea vieții înseși, regretând faptul că nu a socotit mai bine înainte să plece. Avea cu el doar ghiozdanul din piele solzoasă de balaur, buzduganul moștenit de la tătâne-său, portofelul cu câțiva galbeni și… buletinul. Și-l luase cu el, deși una dintre marile sale dorințe secrete era să-și piardă identitatea. Fără un nume care să-l constrângă, Greuceanu simțea că abia așa s-ar putea desfășura ca erou…

Tot mergând și mergând, oftând și abia-abia mai târându-și picioarele obosite, Greuceanu dădu de o vizuină întunecoasă și răcoroasă, loc taman bun de a-și trage sufl etul un pic. Simțindu-se neajutorat și lăsând la o parte orgoliile, tânărul și-a amintit de „numărul de urgență“ pe care mămuca lui îl pusese să-l salveze în telefon, dacă, vreodată, Doamneferește, puiul său ar avea nevoie de servicii de ajutor în pustietate. Controlându-se-n buzunare și negăsin du-și iPhone-ul de colecție, Greuceanu deveni palid.

— Pe toți balaurii! Mi-l pusesem la încărcat și… acolo a rămas! exclamă el cu reproș. Dacă tehnologia nu era viabilă, flăcăul și-a zis să apeleze la una dintre metodele clasice – vraja sau descântecul:

— „Nicăieri mi-s, rătăcit, / Sfatul mamii n-am citit / Singurel mi-s și mi-i frică / Să nu pier, la o adică!“

Brusc, conturul unei băbuțe a început să se înfiripe din ceață. Strălucirea ochilor ei blânzi îl liniști pe îndată pe Greuceanu. Era Sfânta Miercuri, protectoarea lui spirituală.

— Sărut mână, măicuță! Uite unde-am ajuns… N-am socotit bine plecarea ceastă… Du-mă ’napoi acasă, tare-am greșit, plecând… s-a rugat eroul, umil.

— Ei, na! s-a răstit Sfânta. Era timpul să pleci, tinere… Trebuia să pornești în căutarea rostului tău. Să știi că nimic nu pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață.

— Dar nu mă simt pregătit… a continuat flăcăul să se vaite, poate-poate a îndupleca-o.

Dar Sfânta Miercuri, femeie strașnică, în următoarea clipă și-a deschis sacoșa de raf e, din care-au ieșit armuri, arme, fel de fel de obiecte magice și… un cal. Murgul, nechezând de trei ori, se preschimbă într-un cal de poveste, motorizat, 4x4, cu faruri, copite cauciucate și copite de rezervă, portbagaj, radio portabil și GPS. „Mamă! Ce șmecher m-ar privi acum prietenii… Greuceanu și-a luat motor…“ gândea tânărul rânjind, imaginându-și ce vâlvă ar aduce acest cal în gașca sa. Dar Murgul era doar o primă noutate pe care i-o pregătise Sfânta. Ulterior, l-a dotat cu un inel de aur alb Pandora (în cazul în care își găsește iubirea vieții pe drum), o sticluță de 0,5 l cu apă vie și un paloș nou-nouț, în locul rebegitului buzdugan. În cele din urmă, Greuceanu își mai schimbă doar hainele cu armura cea strălucitoare.

— Blugii rupți, geaca de piele și adidașii nu sunt demni de un erou ca tine! îi zise Sfânta Miercuri.

Dar Greuceanu n-a putut renunța de tot la ele, ci le-a îndesat, pe furiș, în ghiozdan. Apoi i-a mulțumit Sfintei Miercuri cum se cuvine, s-a închinat de trei ori, și-a refăcut freza răvășită și a pornit repede ca gândul iar la drum.

Zburând, toate păreau a se destrăma în urma lor. Natura, curgătoare, le apărea ca un amestec de nuanțe de verde pe paleta unui pictor priceput. Greuceanu era de-a dreptul fermecat de voluptatea zborului. Deodată însă Murgul s-a oprit.

— Stăpâne, aici intrăm pe moșia Mumii Zmeilor, unde căldura arde tot, flăcări se ivesc din pământ ca izvoarele, iar… ă… ă…

— Murgule, ce-ai pățit?!

Toropit de căldură, vocea calului se stinsese, părul din coamă părea a aprinde scântei, cauciucul din copite se topise. Repejor, Greuceanu a scos din ghiozdan sticluța cu apă vie, i-a scos tacticos dopul și l-a stropit pe cal cu apa rece ca gheața. Murgul și-a revenit imediat și, răcorit, și-a continuat povața.

— Stăpâne, du-te și confruntă-te cu scorpia! De-i vei birui pe cei trei feciori ai ei, ea va opri focul, cât să trecem mai departe… Armura te va proteja, nu-ți fi e teamă!

Greuceanu, vrând-nevrând, s-a aruncat în foc. Cu inima cât un purice, a început să strige și să o ațâțe pe Muma-Zmeilor.

— Jur că-s mai bun ca fii-to! Te provoc la luptă, dihanie! Nu zici nimic? Ți-a mâncat Ghionoaia limba?

Mai că începea să-i placă flăcăului să agite zmeoaica… Când, dintr-odată, un munte de funingine se ridică din pântecele pământului pârjolit, urlând ca lupii, răgind ca leii, mugind ca Minotaurul. Lui Greuceanu i se făcuse freza măciucă.

— Derbedeule, unde-ți stau picioarele îți va sta și capul! Norocul tău e că Miazănoapte și Zoridezi sunt în concediu, mânca-i-ar muma! Numai împiedicatul de Decusară e gata să-ți aducă pieirea… Ce bine ți-ar sta, Greucene, sub formă de frigărui! l-a amenințat zmeoaica.

Greuceanu își încleștă pumnul pe paloș și încercă să-și stăpânească tremuratul genunchilor, fiind totodată atent. Cine știe de unde putea răsări atacatorul? Zmeușorul Decusară se ivi din spate, urcându-i-se-n cârcă. Greuceanu îl smulse și îl azvârli la pământ, încercând să-i reteze brațele… Reuși însă a-i scurta doar ghearele ascuțite și încârligate. Cu picioarele bine înfipte în solul de cărbuni aprinși, Decusară începu să-și învârtă deasupra capului buzduganul, făcându-l pe Greuceanu să se retragă mai în spate. Având mâinile și picioarele ocupate, zmeul era vulnerabil în zona pieptului, unde o înțepătură de paloș l-ar fi terminat. Dar flăcăul se simți deodată secătuit de orice putere. Focul căldurii îl însetase groaznic. La fel păți și zmeul.

Din fericire, tocmai atunci, un corb, ușor aerian, zbură pe deasupra lor.

— Corbule, îndură-te, rogu-te, și adă-mi un strop de apă… se ruga zmeul, abia mai suflând. Ți-oi da apoi un trup de voinic..

— Nu, corbule, adu-mi mie un cioc de apă vie, iară eu-ți voi da un leș de zmeu… și un inel Pandora! i-a făcut oferta de schimb și Greuceanu.

Corbul, vizibil pus pe gânduri, a întors brusc, în zbor, la 360 de grade, mai, mai să intre-n vrie, și a pornit după apa vie. Știa el un izvor rece, cristalin, țâșnind din munții care se bat în capete, dar era cam departe, îi făcea pe amărâții luptători să aștepte prea mult. Însă asta era una dintre puținele plăceri ale meseriei lui. Corbul mereu se gândea că, dacă cineva i-ar cere vreodată un interviu despre meseria de corb, el ar descrie-o ca fiind solicitantă, cu oareșce satisfacții. De exemplu, îi conferă iluzia că este la conducere, că în ciocul său stă puterea de a schimba destine. Ar mai povesti reporterului despre jurământul de învestire în meseria de corb, care sună cam așa: „Cra, cra, cra, cra, cra!“, despre emoțiile camuflării în întuneric din cauza penajului, despre cât de provocator este să transporți stropi de apă în cioc de-a lungul atâtor kilometri… și despre teama permanentă de a face alegerea greșită în ceea ce privește tipul pe care îl va ajuta. Însă nimeni nu a venit să-i ia interviu încă.

Mereu a fost fascinat de cât de puțin cunoscută este meseria sa în spațiul public. Nimeni nu știe, de pildă, că ea cere câteva abilități importante din partea corbului: putere de analiză, claritate în gândire și, poate că cel mai important lucru, prezență de spirit. Corbul trebuie să se afle la locul potrivit, în momentul potrivit. Și, nu în ultimul rând, corbul nu trebuie să fi e ușor influențabil. Deseori, anumite forțe intervin în favoarea uneia din părți și atunci, Sfânta Miercuri se cam agită pe lângă corb, lăudându-l pe flăcăul ei încleștat în luptă. Odată, când a văzut că domnul corb nu poate fi dus cu vorba, a încercat să-i fluture pe sub cioc niște bilete de vacanță Peste Nouă Mări și Nouă Țări. Bătrânul corb tare-ar fi avut nevoie de odihnă… Însă să fie clar: corbii nu iau mită! Corbii decid ce decid!

Odată, pe vremea când era tânăr și naiv, corbul căzuse în capcana unei zgripțuroaice, care i-a promis marea cu sarea de-l va ajuta pe iubițelul ei lipsit de forță. Astfel, zgripțuroiul a învins, iar corbul s-a ales cu-n prâsleu prea crud să-l pună pe grătar, prea osos să-l prăjească-n tigaie… Corbii sunt adevărați gurmanzi, nu glumă. Amintirea l-a amuzat teribil pe corbul nostru. „Ah, ale tinereții valuri…“ a oftat el, cu nostalgie. Acum era deja la vârsta pensionării. Ce avea să se aleagă de el, corb fără meserie?

Până să afle răspunsul, se și afl ă înapoi pe moșia Mumii Zmeilor, cu apă vie-n cioc. Hotărî să-l ajute pe Greuceanu, pesemne îl văzu mai pricăjit. După trei zile și trei nopți, timp în care eroii se plictisiseră și mai că uitaseră că sunt adversari, tot jucând șeptică și o tentativă de tabinet (zmeul era cam praf la aritmetică), ajutorul era bine-venit pentru flăcău. În sfârșit potolindu-și setea și recăpătându-și forța și vitejia, Greuceanu a lăsat paloșul deoparte, l-a apucat pe Decusară de mijloc, l-a azvârlit în sus, unde, în dreptul lunii, s-a dat de trei ori peste cap, apoi, coborând cu o viteză uluitoare, s-a înfipt în pământ până la gât. Astfel Greuceanu birui zmeul, iar muma lui, botoasă, stinse focul pe moșia ei, cât flăcăul călare pe Murg să poată trece în siguranță.

— Uau, stăpâne, mi-a plăcut rău cum l-ai aruncat pe Decusară! Am filmat toată faza. Am s-o pun pe Facebook când vom ajunge…

— Unde vom ajunge, Murgule? Nicăieri! a răbufnit flăcăul deznădăjduit. Mergem și tot mergem, dar spre ce ne îndreptăm? Eu vreau o destinație clară!

— OK, l-a liniștit calul. Ce zici de Palatul din Împărăția lui Verdeș Împărat? Mai sunt doar trei kilometri până acolo… și umblă zvonul că împăratul ar avea o fată de măritat.

— Vai, Murgule, asta e aur curat! Cât timp mai aveai de gând să ții secret? exclamă bucuros Greuceanu, mângâindu-l cu mândrie. Calul necheză, emoționat:

— Dar, stăpâne, ce-i vei dărui prințesei? Că inelul văzui că i-l dăduși corbului. Știai tu bine că păsă rile celea au o slăbiciune pentru chestiile strălucitoare, dar… nu te-ai gândit vreo clipă la posibilitatea să întâlnești vreo irezistibilă Miss Univers pe traseu?

Greuceanu l-a încredințat pe Murg că va reuși să farmece prințesa prin simpla lui charismă. Ușor transpirat de emoții, Făt-Frumos s-a și trezit, îngenuncheat, în fața ușii palatului. De îndată ce s-a deschis, flăcăul a început să turuie speech-ul pe care-l compusese și-l memorase-n grabă.

— Mărite Împărat, cer mâna frumoasei tale fiice…

Dar s-a oprit, ridicându-și privirea la silueta din cadrul ușii. Îi deschisese însăși prințesa, sclipitoarea Ileana Sâmziana… buclele-i bălaie îi cădeau în va luri peste umerii goi, șiruri nesfârșite de mărgele îi împodobeau gâtul, rochia vaporoasă, de mătase, îi dădea o aparență angelică, iar ochii-i, mari și albaștri, părea că-l pot vedea lui Greuceanu până-n fundul sufletului.

— Mda, ce să zic… veniși și tu, prințișor de duzină, să-mi ceri mâna. Pesemne vei încerca să-mi cumperi dragostea cu un inel Pandora. Ai la bani… și tot nu te saturi! Vrei împărăția lui tata, nu pe mine! Mi s-a luat de superficiali ca voi! Vreau oameni onești, fără bani, dar cu o inimă bogată…

— Crede-mă, prințesă, nu sunt prinț! Sunt un amărât de erou pornit în căutarea dragostei adevărate. Iar calea, iată, m-a adus la tine…

— Dovedește-mi că sub această armură lucioasă stă o inimă mare și o gândire profundă…

Atunci Greuceanu a scos din ghiozdan vechile sale haine jerpelite, de cartier: tricoul, blugii, adidașii, a scos portofelul cu doar trei galbeni și… buletinul… Ileana Sâmziana a apucat timid actul de identitate, a văzut domiciliul decent, cu adresă la hotarul dintre două tărâmuri, a citit numele simplist – „Greuceanu“ – și, într-un final, și-a concentrat atenția asupra pozei. Și-a-nceput prințesa să râdă de se zguduia pământul, Greuceanu încerca s-o liniștească, dar în zadar, căci Ileana Sâmziana râdea, râdea și nu se mai oprea!

Și tot râzând a fost și la nunta ei mare cu rușinatul Greuceanu, și la petrecerea de după, ce a ținut până mai câtva timp în urmă, când Greuceanu, încoronat deja rege, a alungat petrecăreții, sătul de atâtea poante pe seama mutrei sale din buletin.

Și-am încălecat pe-o șa.

Și-am încheiat povestea-așa.

Ilustrații de Mircea Pop

Textul a fost publicat în revista Ordinul Povestitorilor #4 (mai 2017).