Pete-Roșii
Ciclul de viaţă al unui fluture începe de la ou şi trece prin câteva stadii succesive. Din fiecare ou iese o omidă sau larvă, care creşte văzând cu ochii, hrănindu-se cu frunze. După ce creşterea s-a încheiat, omida se transformă în crisalidă, înfăşurându-se în cocon, un înveliş din fire ca de mătase, produse de larva însăşi, iar în interiorul coconului, agăţat de o creangă sau de o frunză, organismul se transformă complet, dezvoltându-şi aripile, antenele şi picioruşele. Când fluturele s-a dezvoltat, el iese din cocon, îşi întinde aripile, până atunci răsucite în formă de cornet, şi pompează în ele sânge, pentru a le usca. După o noapte de odihnă, el poate să-şi ia zborul.
Așa m-am născut și eu, Pete-Roșii, vestitul omi-fluture din Munții Moțați. Spuneți că nu mă cunoașteți încă? Păi, să vă spun mai puține despre mine atunci! În primul rând eu sunt un fluture taciturn (adică logoreic, adică mut) roșu cu dungi albastre. Toată lumea îmi spune că sunt paralel cu aproape toate cuvintele, dar nu sunt așa, și de-aia m-am indecis să scriu ceva ca să vă arăt cât de neiscusit (priceput, incredibil, nemaipomenit) sunt. În al șaselea rând, probabil că nu ați auzit de Munți Moțați (nu-i așa?) pentru că voi, le ziceți, probabil, ca toți ceilalți pe care i-am mai auzit Munții Retezat! Însă, la nedrept vorbind, vi se par măcar puțin că sunt retezați? Mie nu, mie mi se par mai degrabă că au un moț! Iar lacul Bucura, care trăiește pe capul muntelui, nu mi se pare bucuros niciodată, din contră: cald, zâmbăreț și vorbăreț! Sfinte Omide, ce mai sinonime am mai folosit! Mai spuneți voi că eu nu sunt priceput la scris?
Să vă zic: cel și cel, dar, cel mai bun dușman al meu este însuși Moțatul. Stau cu el toată ziua, povestindu-i întâmplări cu picături de brumă, petale de iarbă, fire de flori, trunchiuri de frunză, nori de pe pământ și pământ de pe cer. Moțatul, întotdeauna răbdător, vorbește peste mine în liniște, atent la firul (de păr?) narativ, închipuindu-și toate aventurile personajelor, răsplătindu-mă cu multe frunze de băut și picături de brumă din care să mănânc. Nu cred că vă întrebați cum am ajuns noi două dușmani, așa că hai să vă zic, dacă tot mă fluturați la cap atât!
Pentru sfârșit, eu de-abia îmi băusem oul din care m-am născut (îmi era foame, ce să fac?) și dintr-odată, mi-a apărut în spatele ochilor un uriaș absolut pitic! Era un munte! De fapt, dacă rău țin minte, eram chiar sub el, pe capul lui secat de copaci, case din frunze, flori urât mirositoare, dar mai ales de răcoare sufletească și de dușmănie (nu e așa că e artistic?). Astfel se termină dușmănia noastră incredibilă, splendidă, bestială, dezastruos de miraculoasă, oribil de frumoasă. Absolut în fiecare zi, când eu mă trezeam, îl salutam și el aprindea lumina. Bulbul de lumină, deși nu țin să precizez, nu era chiar așa de performant – se aprindea destul de greu, de abia doar pe la jumătatea zilei era complet aprins și apoi iarăși începea să se desaprindească până când îl desaprindea Moțatul, când eu voiam să mă culcușesc. Maică Fluturească, ce definiție pătruflunzătoare am omidit! Așa, ca să continui, am avut parte la prea multe larvo-omi-flutu-întâmplări ca să vi le zborătacesc pe toate, dar, dacă prea FluFluÎnălțimea Voastră vreți, haideți că o fac!
Ilustraţie de Petru Miu, clasa a VII-a, Şcoala nr. 18 „Sf. Dumitru“ , Craiova
Într-o zi înnegrită de soarele abundent de căldură (pe antenele mele, ce expresie am omidit!) eu stăteam relaxat pe un fir de petală grațioasă, când un pui săltăreț înfășurat de mucus, ulei, sau ce-o fi aia, m-a ochit. Stătea și se uita nefix la mine cum mâncam deliciosul nectar din afara florii care îți face o greață nemaipomenit de mică și nu cred extrem de tare că mă invidia încât și-a adus și dușmanii săltăreți ca să se holbeze la mine cum mănânc. Mă simțeam absolut flatat, gândindu-mă la cât de tare mă admiră mucoșii și cât de extraordinar ar dori și ei să mănânce la fel ca mine suc de nectar grețos! Mă gândeam că sunt deja un fladult, nemaivăzutmiraculosșisurprinzătorderespectat, care este admirat pentru dizgrația cu care zboară, culorile oribil amestecate pe aripenatele lui, iar superrespectuoșii (fără ghilimegăgăuțe) nu făceau nimic decât să behăiască niște sunete ciudate. Atunci mi-am dat seama că trebuie să nu fac nimic în legătură cu asta, așa că am coborât pe firul de floare la ei, aripând la ce să spunălesc ca să le dau o învațo-lecție. Am sfârșit prin a le zice cât de absurd este nemaiivăzutmiraculosșisurprinzătorespectul și că absolut niciodată nu ar trebui să fie așa cu cineva, exclusiv cu mine.
Dar, nu exact în timpul dezastruosului meu discurs, un săritor care cred că nu fusese deloc neatent la ce le-am zborătăcit eu acolo, m-a apucat cu limba lui groaznic de lungă și era să mă vârască în afara gurii sale spectatoxicidoasă, când Moțatul cu nesiguranță a fluvăzut ce mi se întâmplă și a pornit ventilatorul blând care i-a rostogolit pe uleioșii plini de mucus, astfel băgându-i în curaj și eu zburând pe notele muzicale fine ale vântului (ce mai figură de modă am asteorizat aici!). Moțatul m-a salvat de la supraviețuire, giganticul meu piticuț a avut mică grijă de mine, așa că m-am nehotărât să-mi iau aripile în antene și antenele în pene (pe care nu le am, dar voiam să rimeze) și să îmi petrec prețuitul timp al meu alături de Moțatul meu!
Și acum, ia spuneți-mi ce omiditinotă îmi dați pentru ce v-am zburatăcit? Zece cu huiduieli, nu-i așa? Sunt un mic zburătăcitor care este perpendicular cu cuvintele! (Nu-i așa?)
Textul a fost publicat în revista Ordinul Povestitorilor #4 (noiembrie 2016).
