O petrecere-surpriză

13 februarie 2016
Dragă jurnalule,
Azi ai ajuns tu pe mâinile mele... Am să îți povestesc cum s-a întâmplat asta și alte câteva chestii personale din viața mea. În primul rând, trebuie să afli că pe mine mă cheamă Darius. Deci, cum îți ziceam, azi a fost ziua mea. Am împlinit 14 ani și mi-am sărbătorit ziua cu mare fast. Adică, mama a plătit cheltuielile, fiindcă eu mi-am cumpărat o bicicletă nouă cu banii pe care i-am strâns de două luni încoace.

La petrecerea de ziua mea au venit o mulțimede prieteni și rude. Nici nu știu câți au fost în total, dar în fine. A venit unchiul George, mătușa Maia, colegii mei de clasă, în afară de Simina, care era și este bolnavă, și mulți alții. Tu ai fost un cadou de la Mădălina, colega mea de bancă, care e și cea mai bună amică din tot universul.

Bun... ai aflat de la cine te am, dar partea interesantă pe care vreau să ți-o spun se petrece înainte de petrecerea mea. Chiar de dimineață, Andrei a venit la mine. Acest personaj este un băiat pe care îl știu de când aveam 4 anișori și îmi este cel mai bun prieten pe viață. El m-a chemat să mergem în parcul din centrul orașului. Acolo am întâlnit-o pe Sara, care plângea.

Am mers și am întrebat-o:
— Bună, Sara! Ce ai pățit? De ce plângi?
Ea și-a șters lacrimile cu batista ei roz, dupăcare mi-a răspuns:
— Bună, Darius! S-a întâmplat ceva... A fugit Dea, cățeaua mea.

Eu am privit-o lung, după care l-am tras la o parte pe Andrei și i-am spus:
— Andrei, eu zic s-o ajutăm pe Sara. Uite cum plânge! Ce poate fi așa greu să găsim o cățelușă?
— Ai dreptate! Nici eu nu sufăr să văd oameni plângând!

Atunci i-am spus Sarei gândurile noastre. Din senin i s-a luminat fața. Ea ne-a spus că a văzut-o pe Dea fugind spre restaurantul chinezesc de la periferia Clujului.

Eu și Andrei am pornit imediat căutarea, dar la început am dus-o pe Sara acasă. Mergând în fugă pe strada care ducea spre locul indicat de prietena noastră, am ajuns față în față cu profesoara de matematică. Când ne-a văzut, a zis către noi:
— Ce faceți, băieți? Unde fugiți așa grăbiți? Nu mai bine ați face niște exerciții la matematică în loc să hoinăriți pe la periferia orașului?

În acel moment chiar îmi venea să pufnesc în râs, dar m-am abținut. Toată lumea știe că eu și prietenul meu disprețuim matematica. Am răspuns așa:
— Doamna profesoară, azi este sâmbătă. Avem timp altă dată pentru matematică...
— Lăsați că vă știu! Glumeam doar. Bucurați-vă de weekend. Luni aveți test și sper să luați măcar un cinci sau șase!
— Bine, doamna! răspunse Andrei. O să învățăm! O zi bună!
— La fel!

Atunci ne-am despărțit și după ce am ajuns la o distanță sufiientă încât profesoara să nu ne mai audă, amândoi am pufnit în râs. Noi o ironizăm pe doamna profesoară, pentru că aceasta poartă mereu pălării cu pene colorate și fuste strâmte, la fel ca și astăzi.

În fine. Am continuat drumul și am ajuns în spatele restaurantului chinezesc. O groază de mirosuri se amestecau prin aer. Un zgomot ciudat venea dinspre marele tomberon în care se aruncau resturile mâncărurilor de la restaurant. Ne-am apropiat să vedem ce era acolo și spre surprinderea noastră am găsit-o pe Dea. Ne-am aplecat s-o prindem, dar am alunecat în tomberon. Când ne-am trezit acolo, am realizat  cât de comic era și am început să râdem cu lacrimi. Chiar era amuzant. Am ieșit de acolo și am luat și cățelușa. I-am dus-o Sarei, care s-a bucurat enorm să-și revadă prietena.

Am fost foarte mirat când am ajuns în fața casei mele, deoarece nu se auzea niciun glas, ca de obicei. Sora mea mai mică, Dalia, care are 5 ani, e gălăgioasă foc. Fratele meu mai mare se joacă toată ziua jocuri pe telefonul lui supersofi sticat. Deci, am intrat, dar cu un fel de spaimă.

În living nu era nimeni. Am mers în bucătărie, nimeni. În final, când am ieșit pe terasa din spatele casei, prietenii și rudele mele au sărit în sus și au strigat cu toții „La mulţi ani!“ Era o petrecere-surpriză, dar mai surprinși au fost ei să mă vadă în halul în care eram. Nu le-am dat detalii, dar eu și Andrei am mers și ne-am spălat și i-am dat și lui haine de schimb. Pe urmă ne-am alăturat petrecerii, care a durat până acum o oră, adică până la ora 9.

Azi am fost sărbătorit ca un rege și nu a trebuit să fac nimic, nici să spăl vasele, nici să duc gunoiul și nici să strâng după petrecere. Cam atât pe azi... Somn ușor!

27 februarie 2016
Au trecut fix două săptămâni de când nu ți-am mai scris... Iartă-mă! Am avut multe pe cap... Luni, 15 februarie, am dat testul la mate. Eu am luat 7, iar Andrei 6. Chiar sunt mulțumit. Pot zice că cea mai epuizantă săptămână din viața mea a fost chiar aceasta. Luni și marți am avut simulările la română și la matematică. A fost extrem de greu. Totuși sper că am luat la amândouă peste cinci. Ce mai contează... oricum nu mă dau eu în vânt după ele... doar așa de gura lumii...

Nu s-au întâmplat multe chestii interesante în vremea în care nu ți-am scris, dar sunt epuizat și după orele de sport pe care le fac suplimentar în fi ecare zi, dat fiind că sunt în echipa școlii. Mai bine nu eram înzestrat cu talentul ăsta... Îmi era și mie mai ușor. Un lucru știu: fotbaliștii au bani. Unde-s bani, e bine! Așa sunt eu, scuze dacă nu vă place. „C’est la vie!“ cum spune profa de franceză.

Chiar în momentul acesta vreau să-ți fac o mărturisire. La noi la școală s-a mutat o fată nouă. E foarte frumoasă și m-am îndrăgostit de ea. Cred că mă voi cupla cu ea, dacă și ei îi place de mine (sper asta). Luni eu și familia mea plecăm la munte. Scap și eu de o zi de școală! Îi mulțumesc lui Dumnezeu că le-a dat minte părinților.

Cu asta chiar îmi doream să închei și să-ți spun că poate din nou o vreme nu o să-ți scriu. Vei fi în siguranță în sertarul din noptiera mea pe care îl voi închide cu cheița. Nu trebuie să afle toți ce-ți spun ție! Fie ca tu să nu mă trădezi în veci!

Textul a fost publicat în revista Ordinul Povestitorilor #3 (mai 2016).