Radiera cal şi domnişoara Creion

Ora de matematică, formule peste formule, calcule în stânga, calcule în dreapta, desene de geometrie, definiții, observații, teoreme, fracții! Asta văd eu în fiecare marți, miercuri și joi. Am o viață destul de extenuantă. Sunt o radieră, o radieră în formă de cal. Poate nu sunt un cal adevărat, însă eu mă consider un cal năzdrăvan. Și… sunt îndrăgostit nebunește de domnișoara
Creion.

Am căpătat viaţă cu câteva zile în urmă. Încă îmi amintesc, de parcă s-ar fi întâmplat chiar ieri. Stăteam liniștit pe un raft prăfuit și plin de pânze de paianjen al unei librării cu aspect sărăcăcios aflată pe o stradă retrasă din centrul orașului. Oamenii ezitau să intre în camera în care mă afl m. Era o încăpere luminată cu o veioză ce părea că abia își trage sufletul pentru a da
puțină lumină. În sfârșit, eram o radieră specială, cel puțin așa mă consideram eu. Eram singura căreia i s-a dăruit parfum. Miroseam a trandafiri. Eram aranjată, nu tu un colț tocit, nu tu urme de dinți lăsate de copii în timp ce se gândeau cum să rezolve o ecuație, să spunem că… totul era perfect.

La un moment dat a intrat cineva. Era înalt, cu ochi albaștri și păr blond. Era un băiat ce avea în jur de cincisprezece ani. Purta o pereche de pantaloni rupți în genunchi, o bluză de un roz închis și avea niște pantofi galbeni. Nu-și legase șireturile, ceea ce-i îngreuna mersul. Într-un sfârșit, spuse rușinat:

— Îmi dați și mie o radieră, vă rog?
Vânzătorul îl privi, apoi se întoarse pentru oclipă și spuse:
— Poftim, trei lei, te rog...
— Imediat, stați, parcă aveam în acest buzunar fi x trei lei... da, corect, poftim.

Băiatul a plecat grăbit. M-a aruncat într-unul dintre buzunare. Copilul alerga. Eu mă loveam de pereții buzunarului uzat. Pe parcursul drumului am auzit țipete de bebeluș, frunze foșnind, câini lătrând puternic.

Băiatul s-a oprit brusc din alergat. Am putut auzi un ciocănit puternic, apoi un fâșâit al unei geci și mai apoi o ușă trântită cu forță. Fericit că în sfârșit am putut vedea lumina zilei, am profitat de soarele cald ce-mi gâdila trupul, și am socotit că ar fi bine să mă relaxez puțin. Dar parcă acel copil mi-ar fi citit gândurile. M-a luat în mâna lui aspră și a început să șteargă ce a scris
cu creionul. Groaznică este acea senzație de frecare continuă. Tânărul își ștergea greșelile, și tot ștergea până când m-a lăsat în sfârșit jos.

Și atunci am văzut-o pe domnișoara Creion. Un prea frumos creion, o domnișoară mereu aranjată, învelită într-o rochie roșie, se trăgea dintr-o familie cu sânge albastru, de fapt era o prințesă.

Mi-am dorit dintotdeauna să o cuceresc, să putem fi împreună. Însă norocul nu a fost de partea mea, am fost despărțiți. Ea a fost aruncată la coșul de gunoi pentru că stăpânul constatase că nu mai putea scrie cu ea.

Tot ce mi-a rămas este restul de mină zidit pe trupul meu moale. Nici măcar n-am apucat să vorbesc cu ea. Glasul ei gros îmi va lipsi. Spusele nevinovate mă vor îndurera. Numai gândul că a plecat mă întristează nespus. Oare poate să vadă tot ce se întâmplă în absența ei? Oare este supărată că a fost înlocuită și… și că eu nu sunt la înălțimea așteptărilor ei?!

Gata! Am luat o decizie! Voi pleca în căutarea ta, oricât de greu îmi va fi să te găsesc. Băiatul mă luă din nou în mână, își șterse greșeala și mă așeză pe muchia biroului. Când a vrut să-și ascută noul creion, eu am căzut în coșul de gunoi. Spectaculoasă săritură! Adolescentul se aplecă cu gândul să mă scoată din gunoi, însă eu dispărusem, eram în altă lume și ce era foarte ciudat, nu mai eram o gumă de șters. Cum așa?! Devenisem oare un cal real? Deșartă speranță! Ajunsesem, de fapt, un fluture și pe aripile melescria cu litere mari de tipar: CAL, DAR ÎNTR-O ALTĂ VIAȚĂ.

Cum mi-am revenit din șoc, am plecat în căutarea domnișoarei Creion. Nu mi-a fost foarte greu să o găsesc. Stătea sub un copac alcătuit din pachete de bomboane. Înainte de a intra în vorbă cu ea, am observat că totul în jurul meu era gunoi. Inclusiv domnișoara Creion. Norii erau făcuți din doze de suc, iar iarba din ziare citite şi apoi mototolite, petalele fl orilor din coji de măr roșu cu tonuri de galben, iar celelalte viețuitoare erau chiar lucrurile odată folosite cu gingășie și la un moment dat aruncate cu dispreț.

Speriat am spus:
— Hai, domnișoară Creion, urcă pe spatele meu. Cum vrei să te duc? Ca un fluture fără aripi sau ca un cal înaripat?
Domnișoara Creion răspunse uimită:
— Ca fl uturele, însă eu știam că se întreabă „Ca vântul sau ca gândul?“.
— Nu, nu, ai încurcat poveștile, expresia aceea s-a folosit într-un alt basm.

Și-am zburat, și am tot zburat până când am ajuns la o intersecție. Pe un indicator scria INTERVERZA, iar pe celălalt erau ilustrate trei puncte roșii plasate unul sub altul. Am întrebat mecanic:

— Ce alegi?
Domnișoara Creion ezită, însă spuse:
— Interverza.

Nici nu am apucat să zburăm un kilometru că vedem alt indicator pe care scria: „ÎN ACEASTĂ ȚARĂ ESTE INTERZISĂ ARUN CAREA RECHIZITELOR LA GUNOI.“ Fericit am zburat mai departe până când am observat că ceva se schimbase. Eram iarăși un cal, însă de data aceasta unul adevărat. Pe spatele unei copite scria: Fluture, însă în altă viață. Domnișoara
Creion spuse entuziasmată:
— Hai, hai să ne mutăm aici!

Tocmai când voiam să-i răspund, am realizat că mi-o luase înainte. Vrând să intru și eu în Interverza, am văzut o frunză pe care scria: Și eu te iubesc, cu drag domnișoara Creion. Am zâmbit și am alergat fericit după ea. Nimic n-avea să ne mai despartă de atunci încolo.

Anii au trecut și eu am devenit profesor de matematică. Când încă locuiam cu adolescentul acela care lucra multe probleme, pot să spun că am învățat destul de multe formule pentru a putea fi profesor. M-am angajat la un liceu care se numea... hmm... Liceul Teoretic de Matematică al Rechizitelor…

— Și asta e povestea. Acum haideți să trecem la lecție. Mediana desparte…
— Dar povestiți-ne mai departe... vă rugăm... era o poveste interesantă!
— Și vrem să afl ăm ce s-a întâmplat cu domnișoara Creion!
— E bine, mulțumită, și lucrează tot într-o școală. Uitați-vă bine în preajmă și dați sigur de ea.

Textul a fost publicat în revista Ordinul Povestitorilor #1 (martie 2015).