Ce să fiu? Un om...

— Domnule Ersten, domnule Ersten, o singură întrebare, una singură, vă rog, stați puțin.

S-a întors. S-a uitat la nivelul capului și nu vedea pe nimeni. Era ceva ce ura, își disprețuia înălțimea impresionantă. Și-a coborât capul cu greu, pentru că avea o febră musculară oribilă de la fotbalul urmat de concertul unei trupe metal. Era o fetiță, cu iPhone-ul pregătit ca să înregistreze răspunsul. Robert s-a aplecat puțin și i-a spus cât de tandru a putut, dar sinistru:

— Spune, fetițo, te ascult.

— Eu sunt Ancuța Veolic, de la ziarul școlii mele, și vreau să vă adresez o mică întrebare. Știu că sunteți o persoană foarte secretoasă, dar, vă rog, spuneți-ne cine sunteți cu adevărat, domnule Ersten…

Întrebarea asta cu iz de Capatos îl sperie. S-a mai uitat o dată la fetiță. Avea o rochie pestriță, albă cu pete roșii, și niște tocuri pe care se vedea că le stăpânea cu greu. Ochii lui Ersten au rămas ațintiți pe ramele de ochelari roșii. Ancuța zâmbea fals, expunându-și strungăreața și dorința de a primi cât mai repede un răspuns, ca să plece de lângă binecunoscutul autor. Dar Robert nu avea nici măcar dorința de a se gândi la un răspuns. Tot ce îi trecea prin cap era o altă întrebare: „Dar cine ești tu, un reporter amator sau o stafie care să îmi pornească mintea spre a gândi?“ Ersten s-a scârbit la gândul ăsta, cum adică să gândească, nici când scrie nu o face!

— Ce să fiu, un om... a răspuns Ersten, mai mult pentru a scăpa de situația jenantă.

Dar întrebarea nu i se ștersese din minte.

Este ora 18:34. Ersten scoate cheile din Loganul roșu și intră în casa lui, casa părintească. Robert este din Tunari, probabil de asta este și fan Arsenal. Se pune pe canapea, aruncându-și pe rând adidașii din picioare. Scoate pachetul de Pall Mall negru, fără click, din care ia o țigară și clipperul cu Ace of Spades. A aprins bricheta, dar nu a mai dus flacăra spre țigară. I-a revenit întrebarea, și-a dat seama că nu știe să răspundă: oare cine este el, Robert Ersten?...

Ca în orice biografie, protagonistul s-a născut într-o zi frumoasă de... deși nu a fost așa. S-a năcut în 12 decembrie, cu două luni înainte de termen, pe o furtună năprasnică, într-o casă pe jumătate îngropată de viscol și, pe deasupra, și făcută din chirpici. Este singur la părinți și, de ceva timp, singur pe lume, ca un ultim mohican al Tunariului.

Are 62 de ani. Dar vârsta este doar un număr, așa cum și numele este irelevant. Tot ce contează este ce a reușit. Istoria reține irelevantul, doar niște date și nume, nu și caractere. Omul se pierde printre chipuri, în istorie un gunoier și un președinte sunt doar nume și date, niște fapte, nu sunt sentimente.

A terminat un liceu de nișă din București. Încă mai are o pereche de pantaloni apretați, cu care se ducea la școală în zilele speciale. Copilăria și tinerețea nu le-a trăit așa cum trebuia. Își aprinde țigara, oftând... Cât de mult și-ar dori să aibă libertatea de atunci. Nu mai vrea facturi, datorii, necazuri, muncă. Vrea doar... să râdă!

A terminat facultatea, masterul, și-a luat și doctoratul – ultimele două ajutându-l cu aproximativ 0. 

Este doctor în filosofie, masterand în științe politice și absolvent al Facultății de Litere. De muncit, a muncit peste tot: profesor universitar, învățător, ospătar și antrenor de fotbal – dar nici acestea nu contează, nu cu asta va fi amintit în istorie.

A fost căsătorit? Nu. Dar a iubit. Mult. O viață de aventuri de-o noapte este una tristă, dar al cărei protagonist se află acum în casa de chirpici din Tunari, singura casă... Robert a avut o singură relație: cu o suedeză (din Botoșani), lângă care a stat un an. Dar nici asta nu va rămâne pe prima pagină a istoriei sale. 

Dar asta va rămâne. Ersten ia pixul și agenda și scrie 3 cuvinte: „clasa a opta“. Romanul ăsta, povestea lui despre cum a supraviețuit clasei a opta, romanul ăsta l-a făcut să spere. Asta este speranța lui de a rămâne în istorie. Ce existență tristă, să rămâi în istorie cu o povestioară despre copilărie, când tu nu ai avut una... Toată cartea aia a fost un chin de scris, dar se simțea obligat! Se simțea de parcă ar fi avut mereu un pistol la tâmplă, care îl obliga să continue să scrie. De ce? Nici el nu știe. Se simțea dator, simțea că, pentru că nu și-a trăit copilăria sau tinerețea, acum trebuie să dea ceva în schimb universului. Și uite că a reușit!

A aruncat țigara, pe jumătate nefumată. Era trist. Știa că va fi amintit în istorie pentru momentul vieții pe care l-a urât cel mai mult și asta doar pentru că nu l-a prețuit la timp. Of, tinerețe, ce faci din Ersten...

Se încalță cu o pereche de bocanci, urcă în Logan și pornește. Se duce în Quantic Club...

Ilustrație de Alexandra Maria Stoica