Marele secret al lui Robert Ersten

Ce înseamnă să lucrezi la un roman colectiv?

Care sunt cele mai importante calități ale unui scriitor?

Care va fi următoarea carte a lui Robert Ersten?

      Robert Ersten nu-și mai încape-n piele de bucurie că arată atât de ciudat, are optsprezece mâini, nouă capete, dispoziție de toate felurile, simultană și-n succesiune, cântă și dansează, cu un ochi plânge și cu unul râde, e as la informatică și nemaipomenit de bun la limbi străine, e pianist de concert, face sport și merge la petreceri, e olimpic național și se laudă că-și ia și permisul auto în curând. Că e un pic temător nu vrea să zică, că doar n-are de ce să-și știrbească frumusețe de imagine. E cel mai cel din parcarea scriitoricească și se tot gândește de ceva vreme că ar fi o pierdere colosală să rămână doar la Cum am supraviețuit clasei a VIII-a. Cum, n-ați citit cartea asta? Nici despre liternauți n-ați auzit? Păi e mai mare păcatul. Atunci s-o luăm cu începutul. Toți știți cum e să se vadă-n depărtare grozăvia aia care se cheamă evaluare națională. Încă din clasa a V-a ați auzit că vă așteaptă ceva strivitor, de care depinde viața voastră și-a părinților voștri, cea prezentă și viitoare. Ați făcut salate necomestibile din gen epic și gen liric, asezonate cu aparițiile indecise ale verbului a fi, plus nițel imn și-un strat de fabulă. Nici nu vă mai aduceți aminte câte teme ați argumentat și la câte meditații ați mers. Ei bine, așa a fost și cu multiplele fețe ale lui Robert Ersten, inclusiv cu aceea oarecum mai secretă, a scriitoarei Ioana Nicolaie, care-a pus la cale toată tărășenia. Cum ține de mulți ani cursuri de scriere creativă în Școala Germană „Hermann Oberth“ și chiar a înființat un grup literar, Liternauții, a descoperit la un moment dat că Elisa–Catinca–Sara–Gabriel–Andrei– David–Cristi–Matei știu deja destulă meserie ca să se-apuce să migălească împreună, cu îndrumare serioasă, desigur, o carte nemaivăzută, Cum am supraviețuit clasei a VIII-a. Titlul a fost motorul care-a pus apoi totul în funcțiune. Fiecare autor a scris câteva fragmente, urmând schema propusă de Ioana Nicolaie. Cum de-au tras toți în aceeași direcție e un mare secret. A ieșit un roman de tot hazul, cu o profesoară teroristă, aventuri prin centrul vechi, savanți sabotați, șobolani vorbitori, spioni, începuturi de iubire și câte și mai câte. Serghei este un personaj cu totul neașteptat pe care l-au găsit pe parcurs. Cât despre computere vechi și cum răspund ele unei mari enigme, rămâne să descoperiți voi înșivă. Farmecul celor cinci eroi ai cărții, Luca, Filip, Dora, Clara și Raul e atât de mare, încât Robert Ersten a decis să meargă mai departe. Lucrează de zor la ceva ce se va numi Fantome din spațiu. Dacă nu cumva va fi Jaf pe inelul lui Saturn. Dacă nu… (Firește că știe cum se va numi cartea, însă vrea să vă inducă-n eroare. Dar eu, Ioana Nicolaie, i-am cotrobăit puțin, prin folderul cel nou care se numește nici mai mult, nici mai puțin decât O vacanță de groază. Vă rog să păstrați secretul, nu vreau să afle nimeni că vi l-am spus.)

Catinca Nistor are 16 ani și întotdeauna strică fermoarele de la geci. Din cauza asta-i este frig mereu și suferă că nu se poate încheia până la gât. Și pentru că are mâinile reci se duce și le pune pe mâinile sau pe fețele altora zicând: „Uite ce mâini reci am!“ Ea a decis să țină secretă întâlnirea ei cu nemaipomenitul Robert Ersten.

Elisa Merca vede scrisul ca pe o cale de a se relaxa, chiar dacă de când a decis să dea la medicină s-a relaxat foarte rar. Noroc cu Ordinul Povestitorilor, unde are rubrică permanentă, și cu statutul de liternaută cu vechime, că altfel ar visa numai chimie și biologie. Pe Robert Ersten îl știe de dinainte de Cum am supraviețuit clasei a VIII-a, din mașina cu care venea de la un Bookfest. Iată ce crede ea despre scris și despre Robert:

• Cum e să lucrezi la un roman colectiv? Chiar dacă scrii cu alții despre o lume comună, cuvintele parcă vin din dicționare total diferite.

• Cred că un scriitor trebuie să știe să reinventeze ceva deja inventat. Dacă poate să facă asta, atunci probabil nu se va plictisi niciodată de scris.

• Următoarea carte a lui Robert Ersten? Va fi cel puțin la fel de nemaipomenită, extraordinară, fantastică precum prima. Fiți pe fază, autorul ăsta are planuri mari.

Sara Zapodeanu a crezut că a VIII-a a fost stresantă. Ei bine, acum, că e în clasa a XII-a, poate va scrie un ghid pentru BAC, bineînțeles dacă supraviețuiește. Animalele ei preferate sunt pinguinii și detestă cerealele fără zahăr. Când era mică voia să devină un urs panda. De aceea nu ezită să ne spună cum vede ea opera celebrului Ersten.

• Nu am întâmpinat dificultăți în timp ce lucram la carte. Îi cunosc pe ceilalți autori de foarte mult timp și colaborăm bine împreună. A fost o oportunitate incredibilă și mă bucur că am putut participa la acest proiect.

• Cred că cea mai importantă calitate pe care o posedă un scriitor este pasiunea pentru literatură. Nu ajunge să te poți exprima adecvat și să te pricepi la scris, pentru că operele în spatele cărora nu există o dorință puternică de a crea nu au substanță. Creativitatea, răbdarea și spiritul de observație joacă, de asemenea, roluri cruciale.

• Robert Ersten s-a atașat foarte tare de personajele din prima sa carte, așa că își vor face apariția și-n următorul său volum. Bineînțeles, acum este vorba de liceeni, deci lucrurile se vor complica puțin. Nu vreau să divulg nimic momentan, însă garantez că romanul vă va amuza cel puțin la fel de mult ca primul. 

Gabriel Cărtărescu a supraviețuit clasei a VIII-a. Îi place muzica, se dă în vânt după computere și filme, are deja o cameră plină de electronice vechi. Petrece destul de mult timp prin cartier, cu prietenii. A încercat să-și vopsească părul roz, ca să dovedească că rozul e cea mai masculină culoare, însă nu a reușit, căci vopseaua pe care-a dat 33 de lei era pentru oameni cu părul blond. Iată mărturia lui:

• Pentru mine a fost destul de interesant să lucrez la un roman colectiv. Mereu trebuia să fiu la curent cu ce au scris ceilalți, mai ales cealaltă jumătate a personajului meu. Cu toții am fost personaje cu personalități multiple.

• Calitatea cea mai importantă a unui scriitor? Depinde. Pentru unii poate fi umorul, pentru alții sensibilitatea, pentru unii abilitatea de-a se detașa total de realitate și de orice lucru concret. Cred însă că-n toate cazurile e nevoie și de puțină creativitate.

• Următoarea carte a lui Robert Ersten va fi, în secret, scrisă de Robert Zweiten.

David Stavila a absolvit de ceva timp clasa a VIII-a și se străduiește ca anul ăsta să termine cu brio clasa a XII-a. Se cam îneacă în matematică și-n fizică. Îi place extrem de mult să conducă, dar nici unei sesiuni de Nutella cu stixuri sărate nu-i spune nu. Preferă să-și petreacă timpul cu prietenii, stă afară până târziu și se dă în vânt după mirosul de frig și de iarnă, acesta fiind anotimpul lui preferat. Sau poate vara? Nu, iarna. Ba nu, vara! Mă rog, ideea este că nu se poate decide. Ce știe însă e că sporturile lui preferate sunt schiul si snowboardingul. Iată ce crede el despre isprăvile lui Robert Ersten:

• Participarea la un astfel de proiect mi s-a părut unică. Deși apar mai multe voci narative, nu se poate observa o diferență între stilurile de scris.

• Toată lumea spune că imaginația este calitatea principală a unui scriitor, însă eu consider că a nu-ți fi frică să te exprimi pe tine, așa cum ești, face cu adevărat diferența.

• Sincer, nu știu ce s-ar mai putea povesti, fiindcă un roman despre supraviețuirea clasei a XII-a ar fi lipsit de întâmplări.

Andrei Droc încă este în convalescență după clasa a VIII-a și se tratează cu multe ieșiri cu colegii de suferință și cu prietenii salvatori. Îi place să citească Kafka (în germană) – hmm, simptom posttraumatic (?), ascultă muzică clasică și evadează în programare. A dat matematica pe informatică, nu știe dacă e bine sau nu, dar are un profesor de info care i-a devenit cel mai bun prieten. Ce-i cu marele Ersten?

• Uff... N-a fost simplu, nici măcar amuzant tot timpul, dar extrem de provocator. E ca și cum știi că pleacă avionul și ai vrea să mai pierzi timpul la duty free, dar ți-e teamă că-ți vei auzi numele strigat la difuzor (Ioana ne striga, totuși, mereu delicat și cu discreție), ca apoi toți călătorii din avion să se uite nemulțumiți la cel ce-a întârziat. Întârzierea zborului depindea și de modul în care înțelegeam să respectăm fiecare orarul de îmbarcare. Pe de altă parte, nu știam ce va deveni personajul meu, pentru că depindeam de ce profil îi croiau ceilalți din echipă. Devenisem un pic protector față de eroul meu și speram să nu mi-l transforme în cine știe ce, pentru că la scris am avut deplină libertate.

• Ca să fii scriitor–adolescent trebuie să ieși din haina de elev care își face temele. Trebuie să te uiți mai atent la viața ta, să te analizezi mai bine pe tine și pe ceilalți, să privești, uneori contemplativ ca la un tablou. Și să vezi ce simți, uneori chiar să visezi textul, căci se poate scrie și în vis. Să faci un roman în echipă nu e de ici-colo, e chiar un experiment care poate să se încheie cu o implozie.

• Liceul nu ne lasă să ne plictisim, nici pe noi, nici pe ceilalți colegi de generație. Nici pe profesori, nici pe părinți. Personajele noastre sunt puternice, iar prietenia le împinge să trăiască intens. Și, în plus, visează atât de mult. 

Articol apărut în Ordinul Povestitorilor #10 (noiembrie 2019)