Fiecare cu uriașul lui
Am pățit o chestie tare de tot. Azi-dimineață mergeam ca de obicei spre școală, când mi-am dat seama că mi-am uitat acasă caietul cu tema la matematică. Ar fi fost un dezastru total să mă prezint la oră fără el, așa că l-am rugat pe uriaș să dea o fugă până acasă și să mi-l aducă. Chiar în momentul acela… A, poate te întrebi cum se face că am un uriaș? Ei bine, și eu m-am întrebat asta multă vreme. Dar, după ce mi-am dat seama că n-o să obțin niciun răspuns, am lăsat-o baltă. Îl am de când mă știu și cu asta, basta! Dacă vreți să știți cum îl cheamă, ghinion. Numele uriașului nu se rostește niciodată, așa că eu sunt singura care știu cum îl cheamă pe al meu și nu vă pot spune, căci asta ar însemna să-i trădez încrederea și... Of, m-am luat cu vorba și am uitat ce începusem de fapt să vă spun, deși sunt convinsă că nu putea fi decât ceva extrem de important. Așa că mai bine vă povestesc câte ceva despre uriaș.
Din câte am înțeles, în alte locuri ar fi diferit, însă la noi la școală fiecare puști are uriașul lui. Partea interesantă e că nu sunt toți la fel: unii sunt mai mici (da, știu cum sună „uriași mai mici“, nici eu n-am crezut până nu i-am văzut cu ochii mei), alții mai mari. Câțiva, nu mulți, sunt mai înspăimântători, nu și periculoși însă, altfel nu cred că li s-ar permite accesul printre noi. De obicei, ăștia-s cei mai simpatici, cred că săracii de ei încearcă să compenseze felul cum arată. Cel mai ciudat e cu cei invizibili, pentru că sunt și câțiva de ăștia. Nu-i vezi, doar știi că sunt undeva prin zonă, bântuind și supraveghindu-și copiii. Care la rândul lor arată superdubios când gesticulează și par tot timpul că vorbesc singuri. Ca fapt divers, îmi amintesc că cineva a îndrăznit la un moment dat să susțină că poate respectivii nu aveau defel uriaș și doar se prefăceau, ca să nu fie marginalizați de ceilalți copii, dar a fost pus rapid la punct. Cine a mai văzut copil fără uriaș? E absurd.
În general, al meu e foarte de treabă, nu mă pot plânge. Aș putea spune că suntem chiar prieteni. Știe ce-mi place și ce nu, nu uită niciodată când e ziua mea de naștere și încearcă să-mi facă viața mai ușoară. De pildă, mă ajută de fiecare dată la curățenie, îmi cară ghiozdanul, îmi ține umbrela când plouă – da, în general, e bine. Când vine vorba de gătit, în schimb, e un dezastru, așa că încerc să-l țin departe de bucătărie. Dacă vreau veselă spartă, prefer s-o sparg eu. În plus, se teme de șoareci mai tare ca mine, păianjenii îl fac să se urce imediat pe ceva înalt și detestă să se trezească devreme, așa că de multe ori îl trezesc eu pe el.
Cu mersul la școală e mai problematic. Am încercat mai multe variante. De bicicletă nici nu poate fi vorba. După ce a distrus vreo două doar așezându-se în șa, am abandonat ideea și am încercat următoarea soluție logică: transportul în comun. Eșec. Habar n-ai ce greu e să îndeși un uriaș în autobuz! Mai ales când autobuzul e plin de copii, fiecare cu câte un uriaș de căciulă. Trebuia îndesat cu forța și, pe când credeam că am terminat, vedeam o mână sau un picior ițindu-se pe câte vreun geam uitat deschis sau prin aerisirea de pe acoperiș. Praful se alegea de strădania mea.
E și sensibil din cale-afară. De-abia de-l atingi și țipă mai ceva ca un copil de grădiniță! Uneori e exagerat de prietenos – unii ar zice chiar pămpălău, dar vă dau un sfat: nu vă apropiați de mine prea brusc sau în viteză. Îmi amintesc că odată s-a speriat îngrozitor și m-a împins fără să vrea spre un biet băiețel care se grăbea undeva, probabil la baie. Întâlnirea dintre pumnul meu și ochiul lui n-a ieșit prea bine, crede-mă. M-a durut mâna o săptămână.
E înnebunit după dulciuri. Poartă la el tot timpul cel puțin două ciocolate, pe care de obicei le termină până la prânz. L-am trimis nu demult să-mi cumpere o înghețată și am făcut imprudența să-i zic că poate să-și ia și el una. Mare greșeală! Când vânzătoarea, în naivitatea ei, l-a întrebat câte globuri să-i pună, el i-a răspuns pe un ton foarte amabil: „Pe toate, vă rog, dacă se poate!“ Apoi s-a întors și, în timp ce înghițea ultimele șapte cornete, a făcut cea mai tristă față din lume și mi-a spus ridicând din umeri: „S-a terminat chiar în fața mea!“ Să fim înţelegători şi să tragem perdeaua asupra celor ce au urmat.
O întrebare nu-mi dă pace de ceva vreme. Oare cum ar fi fost viața mea dacă în loc de uriaș aș fi avut pitic?
Textul a fost publicat în revista Ordinul Povestitorilor #4 (noiembrie 2016).
