„Că vorba aia ‑ mai bine explorator decât dictator…“ Un interviu cu Stanley, exploratorul din Tropice tâmpe de Florin Bican

Când și în ce împrejurări l-ați cunoscut pe Florin Bican? (Erați într-o expediție?) Ce impresie v-a lăsat?

Păi… să fi fost prin anul de grație una mie nouă sute nouăzeci. Eram într‑o expediție, altfel cum? Că tocmai căzuse comunismul (dar nu se lovise prea rău!) și deveniseră accesibile noi zone numai bune de explorat. Eram pe la Mandravela – sau Piața Sudului, cum i se spune acum, și m‑am dus să explorez Delta Văcărești, una dintre cele mai mari pete albe de pe mapamond. Acolo am dat nas în nas cu Florin Bican, care‑și iniția fiul în vârstă de trei ani în tainele și deliciile explorării. Mi‑a lăsat impresia că nu prea știa pe ce lume e… Și nici n‑avea cum să știe. Păi se dusese în Delta Văcărești fără hartă, fără busolă, fără nimic. E drept că nici acolo nu era nimic, așa că‑i inventa copilului tot felul de povești despre lucruri care nu există. Iar copilul se uita în jur de parcă le‑ar fi văzut.

Credeți că e mai important să fii scriitor sau explorator?

E mai important să fii explorator, altfel cum? Că exploratorul și explorează, și scrie. Da’ scriitoru’, săracu’, decât scrie. Vai de capu’ lui…

Ce scrie Florin Bican în carte e adevărul-adevărat, așa cum s-a întâmplat, sau a mai înflorit el pe ici, pe colo, ca toți scriitorii?

Adevărat‑adevărat. Că doar a scris după dictare – i‑am dictat eu! Că nu‑s numai explorator, sunt un pic și dictator, he‑he! E drept că pe ici, pe colo a mai înflorit ce i‑am spus cu vorbe din caietul‑de‑expresii‑ frumoase‑pentru‑compuneri (i‑l împrumutase altă scriitoare – Adina Popescu) și cu citate din cărțile alea de le citește el. Că așa cum exploratorul explorează, scriitorul citește… Eu cred c‑ar trebui să se numească cititor, zău așa, că mai mult citește decât scrie.

Cum ați devenit explorator? Ați luat lecții de la alți exploratori celebri? 

Eu am avut dintotdeauna pornirea să explorez. Și‑am explorat… Prin mijloace proprii, la început, până când am simțit că aș avea nevoie de cineva să mă‑ndrume, că prea nimeream unde cu gândul nu gândești. Nu știam pe atunci că asta‑i, de fapt, explorarea – o rătăcire cu surprize, cum mi‑ar fi putut spune orice explorator încercat. Doar că pe vremea mea exploratorii celebri cam dispăruseră, așa că a trebuit să învăț singur, pe teren. Dar cu timpul am descoperit alți exploratori în devenire și am început să învățăm unii de la alții. Am urmărit, recunosc, și niște tutoriale pe Internet, gen „Cum să‑ți explorezi grădina“, „Cum să‑ți explorezi șifonierul“, „Cum să‑ți explorezi frigiderul“, da’ să știți că n‑am învățat mare lucru din ele. Tot practica te‑nvață cel mai bine…

De ce nu a mai rămas niciun loc de explorat? (V-au luat-o alții înainte, așa-i?)

Păi, mi‑au cam luat‑o… Prin forța lucrurilor, deh! Suprafața Terrei, ca și cantitatea de inteligență de pe ea, este constantă. Iar populația, după cum se știe, este în continuă creștere. Așa că n‑au cum să‑i ajungă nici teritoriul, nici inteligența, pentru o explorare ca lumea. Este ca și cum, cu untul prevăzut pentru o chiflă standard, ai încerca să ungi o felie de pâine cât toată Sahara…

Din carte aflăm despre trusa necesară oricărui explorator care se respectă. Ar mai fi ceva în plus? Ceva indispensabil în orice expediție?

În lumina ultimelor progrese ale științei, cred că din trusa oricărui explorator nu trebuie să lipsească mini‑extractorul‑de‑maimuță. Acum că, lucrând împreună, Tarzan, Yankwu și Tanganyika au reușit să construiască dispozitivul care extrage maimuța din om, acesta ar trebui fabricat într‑o versiune portabilă cu care să se doteze toți exploratorii. Ca explorator, nu știi niciodată cu cine te‑ntâlnești. Când ți‑e lumea mai dragă, poți da peste un om în care cantitatea de maimuță este atât de mare, încât îl face periculos. Acu’, să ne‑nțelegem – nu am nimic împotriva maimuțelor, dar în amestec cu omul le găsesc indezirabile. De aia zic – dacă ești explorator, să ai, dom’le, la tine un extractor de ăla, ca să poți separa omu’, de maimuță – că atunci te‑nțelegi bine și cu omu’, și cu maimuța. Da’‑n combinație, cele două ființe fac prăpăd. Păi uitați‑vă, numai, în jur… Și nu mă refer aici doar la pavianul cu mantie.

Care a fost aventura dumneavoastră preferată din Tropice Tâmpe... de ce?

 Întâlnirea cu Tanganyika. În primul rând, pentru că în împrejurarea respectivă am descoperit că sunt poet! Poezia fusese totdeauna o dimensiune a personalității mele pe care nu îndrăzneam s‑o explorez. Și m‑am trezit deodată nu numai că pot să fac o poezie pe baza cunoștințelor teoretice acumulate‑n școală, dar că‑mi și place. Apoi am văzut că o poezie, așa amărâtă, cum îmi ieșise la prima încercare, poate face un om fericit, îi poate scoate din țâțâni pe alți oameni, dar, mai ales, poate provoca schimbări în lumea din jur… În al doilea rând, mi‑a plăcut acel episod pentru că am cunoscut doi oameni minunați – Tanganyika și Aurora Boreală. Mai zilele trecute Poștărița Cristinel mi‑a adus o invitație la nunta lor.

În ce relații mai sunteți cu Poștărița Cristinel? 

Într‑o relație de corespondență, evident. Acu’ c‑a început să ia lecții de canto, deși mi‑e dragă, prefer s‑o văd, de fapt s‑o aud, mai rar. Nu știu cine i‑o fi băgat în cap c‑ar fi bună de cântăreață de operetă. Și, când mă prinde, trage câte‑un recital. Am avut probleme și cu vecinii din cauza ei. Dar altminteri este o prezență foarte agreabilă și utilă, dacă mă gândesc că numai ea mă ține la curent cu ce se mai întâmplă în lume.

Ce sfaturi le-ați da copiilor care vor să devină exploratori? 

Să devină! Că vorba aia – mai bine explorator decât dictator… Dar să știe că exploratorul trebuie să caște bine ochii, pentru că explorarea începe devreme și de aproape. Dacă nu știi să‑ți explorezi camera, grădina, biblioteca, ghiozdanul, nu vei ști să explo‑ rezi nici planeta, darmite spațiile extra planetare. Și, mai ales, i‑aș sfătui să se poziționeze de mici contra curentului, că explorările cam în direcția aia se desfășoară. Adică să facă totul pe dos față de cum se face în jurul lor: să fie politicoși, ascultători, neiubitori de jocuri pe calculator și băuturi carbogazoase, făcători de teme și iubitori de cărți și de plimbări în aer liber, nefumători și neînjurători, nefăcători de fițe – într‑un cuvânt, altfel…

Și, desigur... unde va fi următoarea expediție? Vă pregătiți deja pentru ea?

O, da… Mă pregătesc deja de ceva vreme. Plănuiesc o expediție la Târgul de Carte Gaudeamus. Am auzit c‑o să fie mulți exploratori pe‑acolo. Și‑n lumea asta care se face tot mai mică, ce ne‑a mai rămas de explorat în afară de cărți?

A consemnat Adina Popescu

Interviul a fost publicat în Ordinul Povestitorilor #8 (noiembrie 2018)