Feriți-vă de cărțile în care toată lumea vorbește frumos!

A consemnat Adina Popescu

Alex, ești în același timp și scriitor, și traducător. Cum se împacă una cu alta?

Se împacă de minune. Munca de traducător m‑a format și m‑a ajutat enorm ca scriitor. În momentul în care prin mâini îți trece un text pe care trebuie să‑l transpui într‑o altă limbă, în limba română în cazul meu, diseci, de fapt, însuși felul în care autorul gândește. Ajungi, ca traducător, să cunoști detalii pe care poate nici măcar scriitorul pe care‑l traduci nu le știe  sau  nu  le  bănuiește. Îi afli  trucurile. 

Felul  în care folosește un cuvânt, frecvența cu care repetă o metaforă,  ticurile  verbale  ale  personajelor  –  toate  acestea le vezi mult mai îndeaproape ca traducător decât le vede un cititor obișnuit. Iar dacă le urmărești cu atenție, așa cum încerc eu să fac, devii, fără să‑ți propui neapărat asta, un cititor mai bun.

Și, dacă e adevărat că orice scriitor bun este în primul rând un foarte bun cititor, nu‑i deloc puțin lucru.

Ai tradus seria Percy Jackson – ce ți-a plăcut cel mai mult la aceste cărți?

Mi‑a plăcut firescul prin care Rick Riordan a reușit să „toarne“ un material stufos, complicat poate, cel al mitologiei  grecești,  într‑o  matriță  nouă,  contemporană,  mult  mai  ușor  digerabilă  și  mai  la  obiect.

Cărțile lui sunt foarte dinamice, pline de acțiune de la prima la ultima pagină. Chiar n‑apuci să te plictisești citindu‑le.  Iar  faptul  că  a  creat  deja  epigoni,  că  au  apărut scriitori care‑i imită stilul, spune foarte multe despre influența lui asupra celorlalți scriitori de gen.

Ce ai schimba în poveștile din seria Percy Jackson?

Sincer,  cred  că  aș încerca  să  mai  schimb  puțin rețeta, să diversific felul în care acționează, vorbesc și se comportă personajele din cărțile lui. De la un punct  încolo,  lucrurile  se  cam  repetă,  dându‑ți  o  senzație de monotonie. Dar ăsta‑s eu, mă plictisesc repede și  am  nevoie  de  variație.

Având  însă  în  vedere  că  succesul  lui  Rick  Riordan  continuă  să  crească, e limpede că e mai citit și cumpărat ca oricând. Așa că e greu de crezut că vom asista la schimbări majore în felul cum scrie. Principiul american cu „Nu repari ceva ce nu‑i stricat“ se aplică cu brio în cazul lui.

Dacă ai fi un zeu din mitologia greacă care ar fi el și de ce?

Probabil  că  Dionysos.  Pare  cel  mai  de  gașcă, genul căruia‑i place să trăiască viața la maximum, el fiind și zeul viilor, al vinului, ați prins ideea. Cel puțin așa mi‑l amintesc eu din cele două volume de Legende ale Olimpului pe care le‑am citit când eram printr‑a treia, sper să nu mă înșel.

E interesant că, deși eram  un  cititor  avid,  cartea  asta  nu  m‑a  prins  deloc  atunci, mai mult ca sigur din cauza stilului autorului, Al. Mitru, care mi se părea – și pot să confirm și acum, când am răsfoit din nou volumul – bolovănos, deloc prietenos cu cititorul.

Spre comparație, Riordan te ține  în  priză  non‑stop.  Dacă  aș  fi  avut  norocul  ca  Riordan  să‑și  fi  scris  cărțile  mai  repede  cu  vreo  treizeci  de  ani,  poate  s‑ar  fi  prins  și  de  mine  mai  multe  informații  legate  de  Grecia  antică.  Voi,  în schimb, chiar nu aveți nicio scuză să nu le citiți.

Poți să explici mai pe larg ce presupune munca de traducător? Cum se traduce o carte?

E foarte simplu: se ia cartea și se traduce! Glumesc. În  realitate,  procesul  e  unul  foarte  complex.  Multă lume crede că traducătorii își aleg cărțile pe care vor să  le  traducă,  după  care  le  propun  unei  edituri.  Greșit!

Nu  traduci  decât  într‑o  mică  măsură  ce  ai  vrea.  Editurile  sunt  cele  care  vin  cu  propuneri,  în  funcție  de  planurile  editoriale  și  de  drepturile  de  autor  cumpărate  de  la  autor  sau  de  la  urmașii acestuia, și  de‑abia  apoi  începe  distracția,  adică  traducerea efectivă, care înseamnă zeci, sute, mii de ore petrecute singur în fața computerului, căutând soluții  care  să  se  potrivească  cel  mai  bine  limbii  române.

Trebuie  să‑ți  planifici  foarte  bine  munca:  să  traduci un anumit număr de pagini pe zi, pentru a putea  preda  traducerea  la  termenul  convenit  cu  editura.  Acest  deadline  depinde  de  gradul  de  dificultate  al  textului,  de  eventuale  alte  traduceri  la  care  lucrezi  în  paralel  și  de  lucrurile  neașteptate care  intervin,  cu  o  enervantă  consecvență,  înprocesul de traducere: dificultăți lingvistice, câte o boală  care  nu  te  lasă  să  lucrezi  sau  pur  și  simplu  lipsa totală de chef.

Fiind o activitate eminamente creativă, nu poți lucra chiar în orice condiții. Bine, după o vreme înveți să anticipezi problemele, care sfârșesc prin a deveni ele însele parte a unei rutine. Să nu uit: eu am norocul ca, de câțiva ani, s‑o am alături  ca  traducătoare  pe  Mariana,  soția  mea,  împreună  cu  care  și  fac  aproape  toate  traducerile.

Întâmplarea face să ne și potrivim perfect stilistic, așa că se întâmplă să deschid o traducere după ce apare și  să  nu‑mi  dau  seama  cine  a  tradus  un  capitol  sau  altul. Ne completăm perfect: ea fiind mai minuțioasă, caută  orice  termen  problematic  de  trei  ori  ca  să  fie  sigură că nu greșește, ceea ce e un mare plus.

Ce mai face Olguța (din Olguța și un bunic de milioane)? Cum te mai înțelegi cu ea, sunteți în continuare prieteni? Un mic spoiler legat de aventurile ei din noua carte pe care ai scris-o deja și urmează să fie publicată?

Olguța e mai bine ca oricând, mulțumesc de întrebare.

Face ceea ce a făcut de la bun început, adică se  străduiește  să  combine  bunele  ei  intenții  cu deplorabile puneri în practică ale respectivelor intenții,  sfârșind  prin  a  enerva  pe  toată  lumea  într‑o manieră specifică, cunoscută celor care au citit primul  volum. 

Cel  de  al  doilea  volum,  care  este  deja scris și predat la Editura Arthur, continuă seria aventurilor  care  se  petrec  la  Cluj  și  răspund  unor  întrebări lăsate deschise la finalul primului volum, aducând în  plus  noi  provocări  pentru  toți  eroii  cărții.  Dacă  totul  merge  bine,  cartea  va  apărea  în  toamna acestui an.

Spoilere n‑o să dau, o să spun doar că e mai plină de acțiune și mai concentrată. Abia aștept reacțiile cititorilor la noile ei aventuri! Asta și pentru că m‑am întâlnit în ultimii trei ani cu  sute  de  copii  din  mai  multe  școli  din  țară,  iar  reacțiile lor au fost de‑a dreptul copleșitoare. Pentru mine, e vital ca volumele mele să schimbe niște lucruri în felul în care gândesc cei care le citesc.

Mă plictisesc groaznic cărțile conformiste, scrise parcă pentru liniștea unor părinți obsedați de control și care  visează  să‑și  crească  copiii  sub  un  clopot  de sticlă, feriți de orice urmă de rebeliune și gândire independentă.

Ca  amănunt  picant,  am  înțeles că,  la  o școală  din  Cluj  unde  urma  să  fiu  invitat  pentru o discuție cu cititorii, o mămică a citit cartea și a considerat că nu e deloc educativă pentru copii, așa că vizita mea s‑a anulat. După șocul inițial, mi‑am dat  seama  ce  norocos  sunt.  Asta‑i  tot  ce  își  poate dori un scriitor care consideră că orice carte pentru copii  trebuie  să  conțină și  un  element  subversiv!

 Faptul că celor mari nu le place sau chiar o detestă e  un  semn  bun  și  sunt  mândru  că  Olguța  mea  a  stârnit pasiuni atât de vii în rândul unor adulți mai lipsiți de simțul umorului.

Între timp ai scris o altă carte pentru copii mai mici – Băiețelul care se putea mușca de nas. E mai complicat să scrii cărți pentru aceasta categorie de vârstă? Ce-i cu băiețelul ăsta și de ce este el special?

Da,  este  o  carte  care  se  adresează  în  principal  copiilor mai mici, de până la 7 ani, dar nu numai lor. Îmi place să cred că e o carte pe care ar trebui s‑o citească  cel  puțin  în  egală  măsură și  adulții.  S‑ar  putea să aibă o surpriză. Sper deci că va fi o carte citită  deopotrivă  de  copii și  de  cei  mari:  primii  pentru  a‑și  găsi  în  băiețelul  meu  un  aliat,  cei  din  urmă  pentru  a  învăța  să  devină  ei  înșiși  niște aliați ai propriilor copii.

Vreau să remarc aici – și știu c‑o veți face și voi – contribuția  Irinei  Georgescu,  cea  care  a  ilustrat  Băiețelul.  Aflată  la  prima  ei  carte,  a  făcut  o  treabă  excepțională, reușind să creeze o poveste în poveste, paralelă  cu  a  mea,  alcătuită  din  imagini  și  mici  simboluri strecurate în ele, prin care a dus povestea la un cu totul alt nivel. Cred că e la fel de complicat să scrii pentru orice categorie de vârstă. Ce m‑a împins pe mine să atac și zona asta a fost în primul rând dorința de a scrie o  carte  care  ia  partea  copiilor.

Se  scrie  la  noi  prea  multă literatură pentru cei mici care‑și propune să le placă părinților. În al doilea rând, a fost și o provocare  pentru  mine  ca  scriitor.  Cred  că  există  un  motiv foarte  serios  pentru  care,  în  toate  topurile  internaționale de cărți pentru copii, cărțile ilustrate sunt generos reprezentate și apar pe primele locuri.

După  mine,  să  scrii  o  picture  book  sau  un  album, după cum mai sunt cunoscute aceste cărți, reprezintă într‑un fel o culme a scriiturii pentru copii. E vorba de cărți esențializate, care au puterea de‑a rămâne în memoria cititorilor la un nivel mult mai profund, poate și grație ilustrațiilor care însoțesc textul, acestea  având  un  rol  vital,  uneori  mai  important  decât  textul  în  sine. 

Dintr‑o  altă  perspectivă,  poți  scrie  un  roman  prost  sau  acceptabil și  să  scapi  basma  curată. Într‑o carte însă care are în jur de 2 500 de caractere  (asta  înseamnă  puțin  mai  mult  de  o  pagină A4 tipărită) e imposibil să‑ți maschezi eventualele greșeli.

Aici totul e la vedere. Până și un singur  cuvânt  prost  ales  poate  avea  urmări  nefaste  asupra  întregii  cărți,  din  cauza  că  în  economia  volumului el reprezintă foarte mult. Când ai o frază sau două pe pagină, trebuie să te asiguri că totul e perfect scris. Sau nu – și să suporți consecințele.

Ca să nu închei prea brusc, o idee de final pentru cititorii revistei: feriți‑vă de cărțile în care toată lumea vorbește  frumos  și  se  comportă  așa  cum  trebuie.  Căutați cărți vii, cu personaje normale, adică imperfecte, și autori care nu caută să vă bage învățăminte cu forța pe gât.

Există prea multă literatură adevărată ca să vă pierdeți vremea cu așa ceva.

Alex Moldovan s‑a născut în 1977 la Cluj, unde locuiește și  acum.  E  pasionat  de  literatura  pentru  copii,  de  jazz  și  e  voluntar  la  o  asociație  pentru  protecția animalelor. A terminat filosofia, a tradus peste  treizeci  de  cărți,  printre  care  și  seria  Perc y Jackson, și a fost librar.

După ani, a simțit din nou nevoia să scrie și și‑a făcut un blog. I‑a spus Bicicleta galbenă. Olguța și un bunic de milioane e romanul lui de debut și inaugurează seria Cărților cu Olguța, la Editura Arthur. Cea mai recentă carte a lui se adresează copiilor sub 7 ani și se numește Băiețelul care se putea mușca de nas.