Casa bunicului nu trebuie să aibă uși secrete și mistere!

E suficient să ai o pajiște cu mult fân, dealuri de colindat, poate câteva capre și un prieten pe nume Peter.

Dacă nu ai o casă a bunicilor, așază-te pe canapea și hai să călătorim în #RefugiulPerfect 25: Heidi, fetița munților

                                               Un text de Florin Bican, dintr-o serie de dialoguri imaginare cu Francisca

– Tu ai văzut desenele animate cu Heidi? îl întreabă Francisca pe tata.

– Am văzut câteva episoade când eram mai mic, așa ca tine, răspunde el.

– Și ți-au plăcut?

– Păi… nu prea. Mi se părea că-i un film pentru fetițe.

– Și ce dacă?

– Păi pe-atunci băieții nu se uitau la filme pentru fetițe. Sau, dacă se uitau, nu le povesteau celorlalți băieți.

– Da’ ei la ce se uitau?

– La fotbal…

– Și tu nu te uitai?

– Mă uitam, da’ nu-nțelegeam nimic. Și mă plictiseam îngrozitor. Că de aia m-am și apucat să citesc. Așa am început să citesc Heidi.

– Și ți-a plăcut?

– Mai mult decât desenele animate…

– De aia o cheamă Heidi pe păpușa care mi-ai adus-o?

– Pe care…

– De aia?

– Cred că de aia. Mi s-a părut că seamănă cu Heidi – cea din carte, nu cea din desene animate.

– Era o carte cu poze?

– Parcă da, da’ nu mai țin minte pozele. Când citeam, o vedeam pe Heidi în minte... Chiar că semăna cu păpușa ta.

– Și ce făcea Heidi în carte?

– O, mult mai mult decât în film! Te făcea să simți aerul muntelui, mirosul fânului, gustul laptelui proaspăt muls…

– Da’ mie nu-mi place laptele.

– Nici mie nu-mi plăcea. Da’ ăla din carte avea mereu un gust nemaipomenit.

– Așa-i, în cărți toate lucrurile au gust mai bun… Și Heidi avea prieteni?

– Sigur, era prietenă cu Peter, păstorul de capre. Și cu caprele, bine-nțeles… Până și cu bunicul ei, care la început era morocănos, s-a împrietenit…

– Ai zis care!

– Da, și?

– Păi n-ai zis tu că se zice pe care?

– Franciscaaa! Vrei să facem o lecție de gramatică?

– Nu, mai bine zi ce-a mai făcut Heidi în carte.

– După trei ani a venit mătușa ei s-o ia la oraș.

– Da’ Heidi n-avea părinți?

– Nu mai avea, că de aia locuise cu mătușa ei, iar când mătușa s-a dus să lucreze ca servitoare la oraș, a lăsat-o la bunicul ei.

– Și-acu’ de ce voia s-o ia la oraș?

– Să-i țină companie unei fetițe care nu putea merge și umbla în cărucior… Hai, nu te bosumfla, că fetița asta, Clara, a ajuns cea mai bună prietenă a ei. Au mers și pe munte împreună.

– Păi cum? Dacă fetița aia umbla în cărucior? Și Heidi trebuia să stea cu ea?

– Stai să vezi, c-a fost frumos… S-au trezit cu o fantomă în casă!

– O fantomă? Și ce le-a făcut?

– Nu le-a făcut nimic. Da’ s-au speriat…

– Normal! Și-au scăpat de fantomă?

– Da, da’ nu-ți spun cum. O să afli când citești cartea.

– Da’ de ce s-o mai citesc, dacă mi-ai povestit-o tu? Și s-a făcut și film…

– Păi nu ți-am spus că în carte Heidi face mai mult decât în film? Iar ce ți-am povestit eu nu-i decât o mică parte din carte. Ai simțit aerul de munte, mirosul fânului, gustul bun al laptelui?

– Nu…

– Păi vezi? Dacă citești cartea, o să le simți. Și o să afli și ce era cu fantoma, și cum s-a întors Heidi la munte și cum a venit Clara la ea și a început să meargă fără cărucior.

– Da?

– Da!

– Atunci o să citesc cartea. O să i-o citesc și lu’ Heidi și la toate păpușile care le am…

– Pe care, Francisca! Pe care…