Intelectual aşezat, preponderent retractil şi melancolic, plămădit din vechea stirpe rafinată a literaţilor ardeleni tradiţionali, crescuţi în spiritul unui ethos imperial, Kocsis Francisko excelează în domenii care se armonizează întregitor, dând la iveală fizionomia unui transil­vanism flexibil, seniorial, destul de greu de găsit în spaţiul nostru cultural de azi.

Literat şcolit fiind, adică trecut prin biblioteci rafinate înainte de a se apuca să scrie, Kocsis nu produce proză destructurată, experimentală, ci e un miniaturist exigent şi rafinat, care „iubeşte cuvintele vechi, zemoase şi dulci”, adoră intertextualitatea intrinsecă, adică scenariile narative în ramă (descrieri, poveşti, scrisori), esenţa volumului fiind dată de capacitatea povestitorului de a aştepta şi de a consemna micile epifanii ale existenţei.

Scriitorul foloseşte – era inevitabil ca acest impuls livresc să nu se manifeste la un autor care e convins că „orice carte e o uşă deschisă către altele” – câteva reţetare literare acreditate, din dorinţa de a reliefa o dihotomie clasică pentru acest tip de proză, în care personajele se împart în două categorii: a celor „selectate” de o epifanie sau revelaţie majoră şi a celor pe care Dumnezeu, în generozitatea sa infinită, le ignoră.

Ştefan Borbély