Citate despre dragoste în cărțile autorilor români publicați la Arthur

Dacă pe 14 februarie am făcut pentru voi o selecție de citate despre iubire din cărțile Arthur și Youngart 12-16 ani, de Dragobete a venit rândul autorilor români. Am răsfoit cărțile publicate la Editurile Arthur, Vlad și Cartea cu Genius și miniGrafic pentru a găsi cele mai savuroase fragmente care vorbesc despre dragoste – fie că e vorba de iubirea din basme, de cea din viața de zi cu zi, de iubirea romantică sau cea pe care o mamă o simte pentru copiii ei, și am inclus, bineînțeles, și atașamentul pentru ființele necuvântătoare. La câțiva autori, cum e cazul lui Dan Coman, nu apar deloc cei doi termeni folosiți și răsfolosiți în literatură – „dragoste” și „iubire” –, în schimb există scene nespus de frumoase în care veți recunoaște aceste sentimente, fără să fie nevoie de cuvinte. 
 

Ilustrație de Andra Bădulescu
 

Poezii de transformat visele în oglinzi de Matei Vișniec, cu ilustrații de Andra Bădulescu
 

Dacă inimile toate… 

Orice inimă, se știe,
Vine dintr-o galaxie 
Cu ferestrele deschise 
Spre iubire și spre vise. 

 

Îndrăgostire 

Astăzi m-am îndrăgostit.
S-a-ntâmplat într-o secundă, 
Brusc în suflet mi-a intrat 
Un ceva secret, o undă. 

N-am cuvinte să descriu 
Acest CE sau acest CUM, 
Ca un semn de întrebare 
Care vrea răspuns ACUM! 

Locuită, da, mă simt
De-o steluță bâlbâită
Ce-mi vorbește într-o limbă 
Cam chineză, cam sanscrită.

Recunosc că pe iubitul 
Meu frumos și princiar
L-am zărit doar o secundă, 
Îl cunosc doar fragmentar. 

Am văzut din el mustața 
Și un pic de cozoroc, 
Dar a fost arhidestul, 
M-am îndrăgostit pe loc. 

Dacă credeți că-i o boală, 
Poate chiar molipsitoare, 
V-aș propune să plecați 
De la scena următoare

 

Ilustrație de Irina Maria Iliescu


O istorie cu gust de kiwi de Adina Rosetti, cu ilustrații de Irina Maria Iliescu

A doua zi, la școală, Lixandru Cristian nici nu mă bagă în seamă, de parcă n-am fi băut suc de kiwi împreună și nu ne-am fi întâlnit în Piața Universității! Mă uit înspre el, dar e prea ocupat să facă schimb de surprize Turbo cu Dumitrescu Bogdan, așa că o las baltă. 

Mă așez cu Sasu Cristina în bancă și plănuim să ne facem și noi Oracol, cum are sora ei mai mare, de la gimnaziu. O să punem întrebări despre muzică, despre școală și despre aromele de suc preferate. Sasu insistă ca ultima să fie „Pe cine simpatizezi din clasă? Răspunde cu inițiale!“, dar eu i-am spus că mi se pare o prostie.

— De ce, fată? mă întreabă cu un zâmbet răutăcios. Tu sigur o să scrii L.C.! 

— De la ce? 

— Ete na, parcă nu știi de la ce, mi-o întoarce ea și mi-l arătă pe Lixandru, care tocmai s-a luat la bătaie cu Dumitrescu, pentru că n-a vrut să-i dea înapoi o surpriză la care avea dublură. 

— Ce tâmpenie, nu pot să-l sufăr, îi strig lui Sasu și mă ridic enervată din bancă.   

 

Plictisitoarea vacanţă de vară a fraţilor Răţoi de Dan Coman, cu ilustrații de Andrei Damian

Cât părinții au dus bagajele în casă, verișorii noștri au făcut ceea ce fac ei de fiecare dată când vin aici: s-au dus direct la cușca lui Ociuc, așezându-se în genunchi în fața lui, îmbrățișându-l. 

Sunetele lui de pinguin îi încântă, făcându-i să se prăpădească de râs. 

Am râs și noi, îmbrățișându-i, în timp ce ei continuau să îmbrățișeze câinele care-i privea nedumerit, cu ochii lui mari și umezi. 

Știam: cadourile pe care ni le-au adus de la Sfântu Gheorghe aveau să fie și de data asta extraordinare, dar nu ne grăbeam deloc să mergem în casă, să le deschidem. Cadoul cel mai important nu era în bagaje, ci chiar aici, în dreptul lui Ociuc care încerca în zadar să intre în cușcă, să se ascundă, fiind luat total pe nepregătite de gesturile lor. 

Faptul că verișorii noștri se aflau pentru următoarea lună jumătate în Gersa era lucrul cel mai important. 

Aproape la fel de important ca flicul. 

Mai important decât Voichița Cârceie. 

Mult mai important decât colecțiile de Ruble. 

Ma-PA/ i-PI // i-PI/mpo-PO/ rta-PA/ ntî-PÎ // de-PE/cî-PÎ/tî-PÎ // pă-PĂ/să-PĂ/rea-PA/sca-PA. 

Cel puțin la fel de important ca ascunzătoarea mea secretă din cimitir

 

Ilustrație de Anca Smărăndache

Vertijia de Ioana Nicolaie, cu ilustrații de Anca Smărăndache

— (...) Cât despre Teria, a suferit mult din dragoste, deși niciodată n-a lăsat să se vadă asta. 

— Dragostea e ca un fel de prietenie foarte puternică, nu? întrebă Luvia. Oare ai putea să-mi explici cum se simte? 

— Cum ziceam, n-am cine știe ce experiență. Dar, dacă îți bubuie deodată inima când îți iese înainte o arbociță frumoasă, atunci poate fi un semn. 

— Da?! făcu ochii mari fata. Dragostea crește în piept?  

— Și-n cap. Că altfel de ce-ai vrea să faci toate nebuniile, doar, doar te va lua în seamă arbocița? De ce să strângi cuiburi cu păsări rare numai ca să-i vezi zâmbetul? Sau de ce să te împodobești cu cele mai bizare frunze, bucurându-te dacă o faci să râdă în hohote?

Apă, praf și soare de Adriana C. Grigore

La început, chiar crezuse că avea să-i iubească pe amândoi la fel. Ignorând privirea îngândurată a lui Radu, fețele tulburate ale slujnicelor, aerul nostalgic și ușor pierdut pe care Dumitra îl purta cu ea oriunde, Ruxandra își dăduse toată silința să‑și crească ambii copii cu aceeași dragoste. „Însă nu sunt la fel, nu tocmai“, îi spunea mereu o voce lăuntrică. Altfel cum se făcea că mereu când îi vedea la joacă, simțea un imbold de mândrie dacă Busuioc părea mai sprinten, mai curajos, și o cuprindea grija când Siminoc i‑o lua înainte? După ce mai crescură, privirea limpede și fericită a lui Busuioc îi umplea sufletul de cântec, iar aerul gânditor al lui Siminoc o neliniștea.

Ilutrație de Vali Petridean

Trecere pentru pitoni de Carmen Tiderle, cu ilustraţii de Vali Petridean

 

Norul și oaia 

Un nor, într-o zi cu soare, 

Ieșise să dea o ploaie, 

Dar, văzând pe câmp o oaie, 

I-a venit brusc să se-nsoare. 

„Știu că e ieșit din normă, 

Dar această potrivire, 

Nu de caracter, de formă, 

Mă îndeamnă la iubire!“ 

Auzind așa trăsnaie, 

Oaia a strigat „Ceee?!“ la cer, 

A mai mâncat două paie 

Și s-a dus drept la frizer.

 

Cartea fetiței vampir de Adina Popescu, cu ilustraţii de Alex Horghidan

Marele Oracol și‑a dat din nou singur pagina. 

Doriți să trecem la întrebări mai serioase? 

Condeiul împunse nerăbdător aerul. 

— Sigur că da, a spus Todosia, din nou cu voce tare, deși întrebările neserioase n‑o plictisiseră defel. 

Ce este dragostea? 

Fata se înroși ușor. Nu s‑a grăbit să se gândească la un răspuns, mai întâi le‑a citit pe cele ale zânelor care completaseră oracolul înaintea sa. „Dragostea e o floare care trebuie udată.“ „E un trandafir ce te poate răni dacă nu ești atent la spini.“ „Un ocean de lacrimi.“ „Dragostea este darul cel mai de preț al vieții.“ 

Niciuna dintre toate acele definiții n‑a mulțumit‑o pe deplin, așa că a răspuns simplu: 

Nu știu. 

Apoi a lăsat un spațiu gol pe următoarea pagină, la o întrebare care a făcut‑o să se înroșească și mai mult: 

Ce este sărutul? 

Condeiul părea nemulțumit fiindcă nu reușise să‑i citească niciun gând, nici măcar pe cele ascunse și se‑ crete. Se agita deasupra Oracolului, ca o viespe gata să înțepe pe oricine.

Iubiți? Pe cine, dacă nu sunt indiscret? 

De data asta, Todosia știa foarte bine răspunsul, iar tocul s‑a potolit ca prin farmec și a scris cu un aer plictisit: 

Pe mama mea. 

— Ah, mamele! a auzit o voce melodioasă din spatele ei. Aceste minunate ființe care merită toată dragostea și aprecierea fetelor cuminți! E un răspuns per-fect. 

Fata tresări și se întoarse. Inia Dinia tocmai aruncase o privire peste umărul ei la răspunsul din Oracol.

Tropice tâmpe de Florin Bican, cu ilustraţii de Andreea Dobrin Dinu

— Stai să‑ți zic, luă George cuvântul, invitându‑l cu un gest larg să se așeze, după care continuă. Stanley, știu că iubești jungla și natura în general. Râul, ramul, chestii de astea, la care voi, exploratorii, vă pricepeți ca nimeni altcineva. 

— Altfel cum? îl asigură Stanley. 

— Problema e că s‑ar putea să nu mai ai multă vreme ce iubi. Jungla, așa cum o cunoaștem noi, e pe cale de dispariție… Iar dacă să pierzi o iubire este o traumă, să pierzi o junglă ar putea părea o neglijență. Așa că, dragul meu, cunoscându‑te, îndrăznesc să sper, destul de bine, credcă pot spune fără să greșesc că dușmanul junglei e și dușmanul tău… 

Stanley sări ca ars din fotoliul în care era cufundat și, după ce execută câteva upercuturi rapide, de încălzire, în aer, îl somă pe Mombasador: 

— Zi‑mi imediat cine‑i ticălosul, că‑l nenorocesc! Îl fac de râsul țării…

 

Cei trei măgăruși și cartea fermecată de Gabriel H. Decuble

Ovidaş înaintă ca hipnotizat înspre perechea regală. Cei câţiva paşi până în faţa jilţurilor i se părură kilometrici. Prin minte îi treceau tot felul de vorbe pe care nu le mai gândise înainte şi, de undeva, din adâncul făpturii sale, părea că o căldură puternică îl inundă, dar şi că aude voci înlăuntrul său, voci întretăiate, voci de demoni care trăgeau de el ca de un iadeş, fiind gata‑gata să‑l rupă în două: „N‑au decât alţii să poarte războaie, eu vreau să iubesc. – O, da, dar cum? Căci, înainte de toate, trebuie să meriţi să fii iubit. – Şi totuşi, merit, nu merit, există mereu cel Cei trei măgăruşi şi cartea fermecată puţin o mie de motive pentru care iubesc. Iubind, dăruiesc! – Of, iubirea asta, tare se mai încrede în toate. – Uite‑aşa ne trage aţa să facem ce‑i interzis.“ 

În capul sărmanului măgăruş lumea se învârtea cu o repeziciune ameţitoare.

 

Pagină din volumul Cele douăsprezece prințese dansatoare de Maria Surducan

 

Sora lui Colăcel de Lavinia Braniște, cu ilustrații de Diana Grigore

Colăcel, cavalerul cu armură de carton, avea nevoie de un castel de carton. 

Deocamdată, încă stătea în cutia mov, călca cu ghearele în propria mâncare și-și ciugulea dintre degete. 

Îmi plăcea cum Colăcel te privea doar cu un ochi și asta părea să fie de ajuns pentru el.

(...)

Atunci când era lăsat liber, Colăcel nu venea după noi. Nu era genul care să se țină după tine. Era complet neatașat. Singura formă de atașament, singura manieră de a-l ține lipit de tine era să-l imobilizezi în cutie. Era dragoste cu de-a sila, dar noi, atunci, eram prea mici și nu ne deranja să cerșim iubire.  

 

Pericol la mare! de Raluca Poenaru

— Auzi, dar trebuie să vorbeşti cu Cara, să-i spui cam cum e Sofia. Că altfel facem ca-n bancul ăla cu ursul care era îndrăgostit de ursoaică, dar nu ştia să scrie. Îl ştii? 

— Nu! Eu şi bancurile... 

— Se duce ursul îndrăgostit la iepuraş: „Iepuraşule, scrie-mi şi mie o scrisoare pentru ursoaică! Spune-i c-o iubesc şi o invit la mine să mâncăm împreună.“ „Sigur, cu mare plăcere“, spune iepuraşul. Şi scrie: „Dragă ursoaică, te iubesc! Am făcut rost de o sută de morcovi! Te invit în vizuina mea cea mică să-i mâncăm împreună.“ Ursoaica – şocată! Îi aruncă ursului scrisoarea în cap şi pleacă supărată. Ursul, îndrăgostit fiind, nu se lasă. Se duce la răţoi. „Răţoiule, scrie-mi şi mie o scrisoare pentru ursoaică. Spune-i c-o iubesc şi o invit la mine să mâncăm împreună.“ „Sigur, cu mare plăcere“, spune răţoiul. Şi scrie: „Dragă ursoaică, te iubesc! Am făcut rost de nişte viermişori mega delicioşi! Te invit în cuibul meu de pe lac să-i mâncăm împreună.“ Ursoaica – şocată! Îi aruncă ursului scrisoarea în cap şi pleacă supărată. Până la urmă, după ce îi mai dă ursoaicei o invitaţie la firimituri de pâine în muşuroiul de furnici, ursul învaţă să scrie şi-şi compune singur scrisoarea. 

— Hahaha! râde Luca de se prăpădeşte. Cât de tare! Cât de tare e asta cu ursul şi cu scrisorile! Şi pe urmă?  

— Pe urmă ce? 

— Ce s-a mai întâmplat pe urmă? 

— Păi ce să se întâmple? Aşa e bancul. Ursul învaţă să scrie şi-şi scrie singur scrisoarea. 

— Păi şi ce-i scrie ursoaicei? 

— C-o iubeşte şi-o invită la el să mănânce un super somon pe care tocmai l-a prins la râu, inventez eu pe loc. 

— Şi ursoaica? Ursoaica ce zice? întreabă Luca total prins de bancul ăsta care nu mai e banc, a devenit o adevărată poveste. 

— Păi ce să zică... Ursoaica – şocată! Îi aruncă ursului scrisoarea în cap şi pleacă supărată. 

— DE CE? 

— E vegetariană! 

— HAHAHA! râde Luca de se ţine cu mâna de burtă. Vegetariană! HAHAHA! Nu pot să cred... 

Mă gândesc ce-ar fi zis Bombă dacă mă auzea povestind treaba ăsta. Cred că mă striga numai Bear-in-Love până intram la liceu. Hai, că parcă nu e chiar aşa de nesuferit Luca ăsta!

 

Pagină din Lumea magică a lui Puf! de Emanuel Pavel

Olguța și Operațiunea Jaguarul de Alex Moldovan, cu ilustrații de József Vass

Zâmbetul i-a dispărut. 

— Greu, Olguţa. Foarte greu. Te-ai gândit vreo secundă cât sunt de singur? 

— Hm, stai să văd. Ăsta-i unicul lucru la care nu m-am gândit. M-am gândit la mama, la boală. La cum să te găsesc. La chestii urgente. 

M-a cuprins pe după umeri. 

— Ştii, poţi cumpăra multe cu bani: case, maşini, până şi oameni. Un lucru nu poţi cumpăra: iubire. Şi nici prieteni. M-am înconjurat de angajaţi care mă privesc ca pe un monstru sau ca pe o fabrică de făcut bani. Şi unii, şi alţii se tem de mine. Copiii mei refuză să lucrăm împreună. Propriii mei copii! 

Am dat să-l contrazic, dar m-a oprit cu un gest. 

— Şi pe bună dreptate. Când ai bani, nu ştii cine ţi-e prieten şi cine nu. O să vezi cum e. Poate am exagerat, nu zic nu. Dar m-aş fi bucurat ca tatăl tău sau Nina să încerce măcar să mă înlăture de la conducerea companiei. Să organizeze şi ei, acolo, o lovitură, un complot, ceva, sau măcar să încerce să mă declare nebun. Adică să văd că le pasă. Nu cred că cer prea mult. Regret să-ţi dau veşti proaste, dar mă tem că părinţii tăi şi Nina sunt cinstiţi. 

Mă lăsase mută. Nu mult, doar câteva secunde. Suficient cât să-mi înmoaie inima.

Cartea năsoaselor de Alexandra Rusu, cu ilustrații de Ioana Văllimărescu

— Trăiască nasurile gigantice! Trăiască Năsoasele! a izbucnit Scepticus Grafone.

— Hip, hip, ura! au strigat ditaï‑năsoezii, deveniți o pădure de nasuri uriașe. 

Carina n‑o să se mai simtă niciodată singură, mi‑am zis. Nici nu mai contează rezultatul concursului. Cu cât mai mare nasul, cu atât mai mult o vor iubi ditaï‑năsoezii. Și cu atât mai multe vor fi bijuteriile de nas, sosite din toată lumea. O să‑ntoarcă banii cu lopata și, pân’ la urmă, o să se ivească vreun pretendent. Nu mai trebuia decât să fluier și fraierul ăla responsabil cu bunele intenții avea să vină ca un câine bătut. Deja simțeam miros de paste. 

— Prin votul publicului... În unanimitate cu juriul, pentru prima oară în istorie... Câștigătoarea concursului de frumusețe din Valea Prințeselor este Carina de Ditaï‑Nasul! Ura, ura, ura! 

Ilustrație de Ioana Văllimărescu

Cum să spui te iubesc de Robert Ersten

Să nu intrați în panică, ăsta‑i secretul. Te‑așezi în cadrul ușii, nu iei liftul, nu fugi pe scări, chestii de‑astea. 

— OK. Țin minte. Dragostea‑i ca seismul. Te zguduie de te dărâmă. 

— Nu chiar. Trebuie să te pui la adăpost. Deși, dacă mă gândesc bine, eu m‑am descurcat execrabil la capitolul ăsta. Cum îți spuneam, eram în clasa a șaptea când s‑au petrecut toate astea. Îmi mai plăcuseră până atunci două fete, prima chiar credeam că va fi viitoarea mea soție – azi nici nu mai țin legătura cu ea, s‑a mutat din școala noastră –, iar a doua, din blocul vecin, m‑a făcut să sufăr foarte tare. 

— Chiar ai suferit? Și n‑ai scos o vorbă? 

— Nu prea înțelegeam ce mi se întâmplă, cred că de‑aia. Nici acum, când vorbesc despre ea, nu‑mi arde prea tare de glumă. Deși, dacă m‑ar fi văzut cineva din afară, ar fi avut motive destule să se prăpădească de râs. Îmi intrase‑n cap că n‑am cum să‑i atrag atenția decât prin ceva radical. Și nu de‑astea, că stai în ploaie, două ceasuri, doar ca s‑o vezi cum se dă jos din autobuz și trece pe lângă tine pe aleea alăturată; sau să formezi în demență numărul ei de telefon, cu apel anonim, și să te simți absolut paralizat când îți răspunde cu un glas ireal, alo, da?!; sau să te duci pe jos, vreo cinci kilometri, până‑n fața școlii ei, doar, doar o s‑o vezi ieșind și‑o să‑i zici a, ce surpriză, habar n‑aveam că înveți aici, eram în trecere, mă duc tot spre casă, hai să mergem împreună. Le‑am făcut și pe astea, plus multe altele, desigur.

Pagină din volumul Cele douăsprezece prințese dansatoare de Maria Surducan

Citat bonus: Cartea fetiței vampir de Adina Popescu

Domnul Ar se simțea copleșit. Se ferea pe cât putea să asiste la certurile dintre făpturile de basm, mai ales dacă la mijloc erau amoruri și averi. La un moment dat, fusese nevoit să medieze un scandal de proporții între Frumoasa Adormită și prințul care o trezise din somn cu un sărut. Frumoasa nu mai voia să se mărite cu el și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Susținea că sărutul acelui prinț nu fusese deloc convingător, că nu simțise nici dragoste, nici pasiune, doar ipocrizia unuia care umblă lela prin lume cu traista goală, găsește din întâmplare un castel dotat cu toate cele, precum o ar‑ mată de slujitori adormiți, și o prințesă bonus și profită de situație să se îmbogățească și să parvină. Și de ce întârziase atât de mult pe drum? Dacă o iubea, de ce nu se grăbise și o lăsase să doarmă aiurea câteva sute de ani? Dacă nu era cel ales? De ce trebuia să se mărite chiar cu primul venit? Prințul se oferise să repete scena și să o sărute din nou ca să‑i demonstreze că intențiile lui erau cât se poate de oneste. Dar Frumoasa nu și nu. Acum voia mai mulți prinți, mai mulți pretendenți. Să o sărute pe rând, o să vadă ea la care binevoiește să se trezească. „Dacă mă mai trezesc. Mai bine adormită pe veci decât măritată cu vreun terchea‑berchea! Unde‑i fusul ăla să mă înțep din nou?“ spusese ea și închisese suspinând ochii. Domnul Ar fusese nevoit să‑i prezinte fetei actele prințului, blazonul, arborele genealogic al familiei, ca să o lămurească că nu era un fitecine, avea ceva faimă și avere. Însă și prințul a început să se simtă jignit și s‑a hotărât să plece. Ba chiar a făcut o cerere la Institutul Miturilor și Poveștilor să se mute în altă poveste, în Albă‑ca‑Zăpada. „Fata aia nu‑i atât de pretențioasă“, spusese el. „Stă într‑o căsuță în pădure cu șapte pitici ca vai de ei, n‑are niciun castel, așa că n‑o să‑mi reproșeze că‑s un profitor. În plus, e moartă de‑a binelea, sărăcuța, otrăvită de o mama vitregă haină, nu se preface că doarme, ca mofturoasa asta!“ Abia în momentul în care și‑a dat seama că era pe cale să‑și piardă unicul prinț, Frumoasa a revenit la sentimente mai bune și cei doi s‑au împăcat, apoi au făcut nunta, așa cum scria la carte. Iar domnul Ar a răsuflat ușurat că toată acea tevatură se încheiase. 

Din fericire, cearta dintre Făt‑Frumos și Ileana Cosânzeana s‑a dovedit a fi un foc de paie. Voinicul a hotărât să‑i pună punct, mai ales că era și un străin de față. 

— Vorbim mai târziu, scumpete! E timpul să mă ocup de afaceri, a zis el, apoi i‑a făcut semn domnului Ar să‑l urmeze. Hai să‑ți arăt herghelia mea, e o minune. 

Cei doi s‑au ridicat de la masă și au lăsat‑o pe Ileana să‑și termine machiajul în oglinjoara ei. Părea acum destul de veselă, chiar îngâna un vechi cântec din Pădurea Ielelor.