14 ipostaze ale iubirii surprinse în cărțile Youngart

Fie că adori ziua de 14 februarie sau îți dai ochii peste cap când auzi de ea, fie că te ascunzi în camera ta și dai muzica la maximum ori sărbătorești Valentine's Day alături de persoana sau ființa iubită – poate fi vorba, desigur, și de cele trei pisici cu care îți împarți dormitorul –, e inevitabil să nu te gândești măcar câteva momente la iubire, în toate formele ei. Noi am făcut o incursiune în cărțile Youngart pentru cititori și cititoare de la 12 ani în sus, în căutare de fragmente care vorbesc despre dragoste – fie că e vorba de iubirea romantică sau de iubirea pentru părinți, pentru o pisică sau… un pinguin. Căci iubirea nu are limitări. În fond, te poți îndrăgosti nebunește de rochia preferată, ca mai târziu să suferi enorm când îți rămâne mică sau începe să se destrame. În acest articol vei găsi scenarii în mare parte clasice, așa cum și le-au imaginat autorii și autoarele de la Editura Youngart.

 

 

Ce‑ar fi trebuit să știu, de Claire LaZebnik

Categorie de vârstă: 12 ani+

 

— A citit cineva de‑aici piesa, de fapt? întreabă el. Tipul e un crai, se îndrăgostește de orice fată care îi iese în cale. Dacă el și Julieta n‑ar fi murit, ar fi găsit pe altcineva în secunda în care ar fi trecut tot entuziasmul. Numai unui idiot i s‑ar părea asta romantic. 

— Hei, ai grijă, mârâie James – îi ia apărarea lui Sarah pentru că e cea mai bună prietenă a mea, iar el este genul ăsta de iubit minunat. 

James e înalt și lat în umeri și brunet și cu ochi albaștri – de fapt, seamănă cu Clark Kent când își dă ochelarii jos, înainte să devină Superman. Toată lumea de la școală ori se minunează în privința lui, ori e îndrăgostită de el, dar el este iubitul meu. 

David ignoră mârâitul. 

— Shakespeare face mișto de adolescenții fraieri care se conving singuri că pofta trupească e dragoste. 

Se uită intenționat la mine și la James, apoi își duce un deget la buze și se preface rușinat într‑un mod comic exagerat. 

 

Ursul și privighetoarea, de Katherine Arden

Categorie de vârstă: 12 ani+

— Dunia, a spus Piotr. De cât timp e Vasea femeie? 

Stăteau singuri în bucătăria de vară. Peste tot în jurul lor, lumea dormea. Dar pentru Piotr, nopțile cu lumină de zi alungau somnul și chestiunea cu fiica sa îl măcina. Pe Dunia o dureau mădularele şi nu prea voia să se întindă pe paleții duri. Își rotea încet furca de tors. Pe Piotr l‑a izbit cât de slabă era. 

Dunia i‑a aruncat o privire dură lui Piotr. 

— De jumătate de an. I‑a venit aproape de Paști.

— E o fată frumoasă, a spus Piotr. Deși sălbatică. Are nevoie de un soț; ar liniști‑o. 

Dar în timp ce vorbea, în minte i‑a apărut imaginea fetei lui, căsătorită și la casa ei, transpirând deasupra unei sobe. Imaginea l‑a umplut de un regret straniu și și‑a scos‑o din minte. 

Dunia a pus deoparte furca de tors și a spus încet: 

— Nu se gândește la dragoste încă, Piotr Vladimirovici. 

— Și ce dacă? O să facă așa cum i se cere. Dunia a râs. 

— Chiar așa? Ai uitat‑o pe mama Vasiei? 

Piotr a tăcut.

— Te‑aș sfătui să aștepți, a spus Dunia. Doar că…

(...)

— Nu e doar un colier, a spus Dunia cu asprime. E un talisman, să mă ierte Dumnezeu. L‑am văzut pe împăratul iernii. Colierul e al lui și va veni după ea. 

— L‑ai văzut? Piotr era în picioare. 

Dunia a dat din cap. 

— Unde l‑ai văzut? Unde? 

— În vis, a spus Dunia. Doar în vis. Dar el îmi trimite visele și ele sunt adevărate. Trebuie să îi dau colierul, a spus el. Va veni după ea la mijloc de iarnă. Nu mai e copilă. Dar el e amăgitor – toți cei ca el sunt așa. 

A rostit cuvintele în grabă. 

— E prea curajoasă pentru binele ei. Mi‑e teamă pentru ea. 

Piotr a mers către fereastra cea mare și s‑a întors înapoi către Dunia. 

— Îmi spui adevărul, Avdotia Mihailovna? Pe capul soției mele, nu mă minți. 

— L‑am văzut, a spus Dunia din nou. Cred că și tu l‑ai văzut. Are părul negru și creț. Ochi palizi, mai palizi decât cerul în mijlocul iernii. Nu are barbă și e îmbrăcat cu totul în albastru. 

— Nu o să‑mi dau fiica unui demon. E o fecioară creștină. 

Frica pură din vocea lui Piotr era nouă, născută din predicile lui Konstantin. 

— Atunci, trebuie să aibă un soț, a spus Dunia hotărâtă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Demonii înghețului nu au niciun interes pentru muritoare căsătorite cu muritori. În povești, prințul‑pasăre și vrăjitorul cel rău vin numai după fecioara sălbatică.

 

Ținutul țânțarilor, de David Arnold

Categorie de vârstă: 14 ani+

 

— Să ştii că nu m-am îndrăgostit de tine, spun eu, cu capul înfundat în braţul lui – aş vrea să-mi simtă fizic vorbele.

 — Ştiu, zice el. 

— Nu-i o îndrăgostire. 

— Ştiu.

 „Spune-i, Mary!“ 

E altceva, mai profund, real şi al naibii de demodat. Este o pasiune inexpugnabilă ca o fortăreaţă – o coliziune inevitabilă de neuroni, electroni şi fi bre nervoase, întregul circ al ciudăţeniilor mele adunat ghem şi făcând implozie cu o flacără incandescentă. Este... nu ştiu cum să-i spun... colecţia mea de lucruri strălucitoare. 

Este iubire. 

Nu rostesc nimic din toate astea, dar nu pentru că mi-ar fi frică. În braţele lui Beck, s-ar putea să nu mai ştiu niciodată ce-i frica. Nu le rostesc pentru că nu-i nevoie. Beck înţelege ce este. 

 

În Brooklyn crește un copac, de Betty Smith

Categorie de vârstă: 12 ani+

 

Crescând, Francie simţea că teatrul nu mai era la fel de bun, sau nu teatrul, ci piesele. Era nemulţumită de cum totul se întâmpla mereu la ţanc. 

Francie iubea teatrul din tot sufletul. Pe vremuri îşi dorise să devină cântăreaţă la flaşnetă, apoi învăţătoare. După prima împărtăşanie voise să fie călugăriţă. La unsprezece ani, îşi dorea să devină actriţă. 

Copiii din Williamsburg nu ştiau multe, dar ştiau ce înseamnă teatru. În zilele acelea erau multe teatre bune în cartier: Blaney, Corse Payton şi Phillip’s Lyceum. Lyceum se afla chiar după colţ. Cei din cartier îi spuseseră întâi „Lyce“, după care îi schimbaseră numele în „Louse“. Francie se ducea acolo în fiecare sâmbătă după‑amiaza (mai puţin atunci când era închis vara), când avea zece cenţi de cheltuit. Se aşeza în lojă şi uneori aştepta la coadă o oră înaintea spectacolului, pentru a prinde loc în primul rând. 

Era îndrăgostită de Harold Clarence, actorul principal. După matineul de sâmbătă dimineaţa îl aştepta afară, la ieşirea actorilor, şi îl urmărea până la căsuţa dărăpănată din piatră maro în care locuia deloc teatral într‑o cameră modestă. Chiar şi pe stradă avea mersul actorilor de altădată şi chipul rozaliu, ca de bebeluş, ca şi când jucase rolul unui copil şi‑i rămăsese machiajul de scenă pe faţă. 

Umbla ţeapăn şi tacticos, fără să privească în stânga sau în dreapta, şi fuma un trabuc imens, pe care îl arunca înainte să intre în casă, căci proprietăreasa nu‑i permitea ilustrului actor să fumeze în odăile ei. Francie rămânea pe bordură, privind respectuos chiştocul aruncat. Lua inelul de hârtie de pe el şi îl purta pe deget o săptămână, închipuindu‑şi că era inelul de logodnă primit de la el.
 

 

Academia prințeselor, de Shannon Hale

Categorie de vârstă: 14 ani+

În după‑amiaza aceea, după ce se termină ora, multe fete rămaseră în biserică. Părea că toate erau frământate de aceeași întrebare. 

— Tu vrei să fii prințesa? o întrebă Esa pe Frid. 

— Nu. Mie‑mi place să lucrez în carieră. 

— Eu aș vrea uneori, zise Esa. Înainte îmi doream mai mult, iar prințul a fost destul de drăguț, dar lucrurile se îmbunătățesc pe‑aici și nu vreau să‑mi părăsesc familia sau să‑i pun să părăsească muntele. 

Gerti stătea pe podea, cu mâinile în jurul genunchilor. 

— Știți cartea de povești a Olanei? zise ea. Acolo este o poveste despre o fată care întâlnește un prinț și se îndrăgostește de el pe loc, iar toate visurile ei se adeveresc când o ridică pe calul lui și călăresc împreună către palat. Când l‑am întâlnit, am crezut că așa va fi. Gerti strânse din umeri. Steffan a fost destul de drăguț, cred, dar… 

Strânse din nou din umeri. 

— Eu vreau să fiu prințesă, anunță Liana. Vreau să port rochii de bal și să locuiesc într‑un palat. 

Miri se încruntă. Liana era frumoasă, așa cum își imagina Miri că ar trebui să fie prințesele, dar credea că Steffan merita mai mult. 

Și alte fete recunoscură, cu mândrie sau rușinate, că încă sperau să devină prințesă, ba Tonna chiar începuse să‑și poarte tot timpul părul ridicat în coc. 

— N‑ați auzit‑o pe Olana? zise Bena, pesemne furioasă că Liana nu era iarăși de acord cu ea. Nu totul va fi doar un bal lung. Ci muncă plictisitoare, zile lungi de conversații cu oameni de care nu‑ți pasă și în plus să fii măritată cu un băiat plicticos cu un titlu fandosit. Nu pot să cred că cineva și‑ar mai putea dori să devină prințesă după toate lecțiile de Istorie, știind despre asasinate, războaie, intrigi politice și regine fără urmași. 

— Ei bine, eu aș vrea, spuse Liana. Domnia mea ar fi diferită. Ar fi distractiv.

Când ți se pune pata, de Wendelin Van Draanen

Categorie de vârstă: 14 ani+

 

Peste vreo zece minute a apărut şi Chet. 

— Oho, a râs el, eşti foarte în vervă azi, ai? Te invidiez! 

— Nu, am zis dându‑mi părul de pe faţă cu dosul mâinii. Sunt supărată doar. 

Şi‑a scos şi el pensula şi o cutie goală de cafea. 

— Aoleu. Pe cine? 

— Pe mine! 

— A, cu atât mai grav. Nu prea te‑ai descurcat la vreo lucrare? 

— Nu! Am... Cum te‑ai îndrăgostit de soţia ta? l‑am întrebat întorcându‑mă spre el. 

A zâmbit, turnând nişte Alb de Navajo în cutie. 

— A, a făcut el. Probleme cu băieţii. 

— Ba n‑am deloc probleme cu băieţii! 

A şovăit un pic, însă nu m‑a contrazis, ci mi‑a răspuns la întrebare. 

— M‑am îndrăgostit de ea din greşeală. 

— Din greşeală? Cum adică? 

— Chiar n‑am vrut. Pe atunci eram logodit şi n‑ar fi trebuit deloc să mă îndrăgostesc. Spre norocul meu, mi‑am dat seama la timp cât de orb sunt. 

— Orb? 

— Da. Logodnica mea era foarte frumoasă. Avea nişte ochi căprui absolut superbi şi un ten fin, ca de înger. O vreme nu i‑am văzut decât frumuseţea. Însă apoi... în fine, să zicem că am descoperit că Renée era un om şi jumătate pe lângă ea.

 

O lume fără tine, de Beth Revis

Categorie de vârstă: 14 ani+

Cred că atunci când cineva a plecat de ceva vreme din viaţa ta, nu poţi să te gândeşti decât la lucruri mari. La marile păreri de rău, la aş fi putut, la ar fi trebuit. Sau la momentele importante, la amintirile care te vor însoţi pentru totdeauna, la acele clipe care ţi-au schimbat viaţa – primele săruturi, de exemplu, primele mărturisiri, primele responsabilităţi. Te gândești, de asemenea, şi la ultimele: ultimul sărut, ultimele cuvinte, ultimele clipe împreună. 

Dar primele momente, ultimele momente şi marile momente nu sunt o viaţă. Nu sunt un om. Nu sunt ceea ce iubeşti. Când te îndrăgosteşti, nu te îndrăgosteşti de primul sărut, te îndrăgostești de toate sărutările de după el. Momentele importante sunt grozave şi este limpede de ce ţi le aminteşti, dar lucrurile mici sunt cele care fac o persoană să fi e reală: mirosul părului, căldura capului ei pe umărul tău, felul cum i se curbează urechea, felul în care îşi strânge picioarele sub ea când e destinsă, micile oftaturi şi mormăieli pe care le scoate când se uită atât de concentrată la un film, încât uită că scoate zgomote. Marile momente sunt doar fotografii din mintea ta; mărunţişurile sunt adevăratele amintiri. 

Mâine, când clipa aceasta va fi dispărut, eu voi continua să păstrez senzaţia Sofiei cât de mult voi putea. Voi încerca să-i simt capul pe umărul meu. Respir adânc şi îi reţin mirosul. Asta îmi doresc să-mi amintesc. 

Ştiu însă că acestea vor fi primele amintiri care vor dispărea, la fel ca de obicei. Lucrurile mărunte se estompează şi lasă în urmă doar crochiuri care nu sunt câtuşi de puţin reale. Îmi va rămâne doar ideea de Sofia, nu realitatea. 

Iar asta nu va fi niciodată de-ajuns.  

 

Diabolica, de S.J. Kincaid

Categorie de vârstă: 14 ani+

 

Matroana a încuviințat din cap și s‑a întors spre mine. 

— M‑ai impresionat, Nemesis. Te întreb acum: Vrei să pleci de aici? Vrei să ai un lucru de preț numai al tău, pe care să‑l iubești și să‑l protejezi, și o casă mai confortabilă decât ai putea visa? 

Dragoste? Confort? Erau niște cuvinte ciudate. Nu le cunoșteam înțelesul, dar tonul ei era convingător, plin de promisiuni. Îmi străbătea mintea ca o melodie, amuțind jelaniile bărbatului îngrozit. N‑am putut să îmi feresc privirea de ochii pătrunzători ai Matroanei. 

— Dacă vrei să fii ceva mai mult decât un animal în țarcul ăsta umed, a spus ea, atunci dovedește‑te vrednică să slujești familia Impyrean. Arată că poți să te supui atunci când contează. Omoară‑l pe acest bărbat. 

Dragoste. Confort. Nu știam ce erau, dar le voiam. Urma să le am. M‑am apropiat și i‑am frânt gâtul bărbatului. Când cel de‑al treilea cadavru a căzut pe podea la picioarele mele, Matroana a zâmbit.

 

Dacă te apropii, de Jacqueline Woodson

Categorie de vârstă: 14ani+

— Deci adori sau deteşti lucrul ăsta? 

Am clipit. Nu‑l adoram, nici măcar nu‑l cunoşteam. 

— Poftim? Mama a ridicat din sprâncene. 

— Uau, erai cam pierdută.

— Mă gândeam. 

— La ce? 

Mi‑am coborât privirea în farfurie. 

— La nimic. 

Mama a oftat. 

— Nu spune „la nimic“, Elisha. Nu trebuie să‑mi spui. Dar măcar nu mă minţi. Spune „nu e treaba ta“. 

— Nu e treaba ta. 

Am luat o altă păstaie. 

— E vorba de vreun băiat? 

— Nu e treaba ta. 

— Eşti prea mică pentru băieţi, Elisha. Vrei un pahar cu apă? 

— Apă în locul unui iubit? am spus zâmbind. Nu, mersi. 

Marion s‑a ridicat de pe scaun şi s‑a dus la bucătărie. Câteva minute mai târziu, s‑a întors cu două pahare cu apă cu gheaţă şi mi‑a aşezat unul în dreptul farfuriei. 

— Uite. Potoleşte‑ţi setea. 

Am curăţat carnea de pe un os cu degetele, ignorând paharul cu apă. 

— Dacă aş fi interesată de vreun băiat, am spus lent. Ceea ce nu sunt. Care ar fi vârsta potrivită? 

Marion a căzut pe gânduri preţ de‑o clipă. 

— Cred că şaptesprezece sau optsprezece ani. 

— Tu erai măritată la optsprezece ani, Marion. Şi gravidă. Şi n‑o să mă aventurez să ghicesc care s‑a întâmplat prima. 

— Pe vremea aceea lucrurile erau diferite, a zis încet, concentrându‑se să taie o bucată de pui şi s‑o bage în gură. 

— Păi, şi acum sunt diferite. 

A mestecat preţ de un moment şi a înghiţit. Când a vorbit din nou, glasul îi era jos şi egal. 

— Elisha Eisen, eşti în clasa a zecea. Matema‑ tică, ştiinţe, engleză şi câteva prietene cu care să bei din când în când un ceai sau să mănânci o felie de pizza. Asta e clasa a zecea. Întreabă pe oricine.  

 

 

Iubirea care a rupt lumea în două, de Emily Henry

Categorie de vârstă: 14 ani+

 

— A fost odată un tânăr care credea că e îndrăgostit de o femeie frumoasă, a spus Bunica. Așa că bărbatul s‑a dus la tatăl ei, care era căpetenia tribului, și i‑a spus că o dorea pe fiica lui de soție. 

„Adu‑mi mulți cai și te poți însura cu fata mea“, i‑a răspuns căpetenia. Așa că tânărul a pornit prin sălbăticie în căutarea unor cai care să fie pe placul căpeteniei. 

În timp ce tânărul era plecat, tribul s‑a mutat pe alte meleaguri și, deși bărbatul prinsese câțiva cai foarte frumoși pentru căpetenie, când s‑a întors, n‑a mai găsit pe nimeni. S‑a gândit să plece în căutarea tribului său, dar soarele coborâse aproape de orizont, așa că a hotărât să se odihnească mai întâi. A zărit o colibă și s‑a apropiat de ea, dar oricât i‑a dat târcoale, nu a reușit să găsească ușa. În cele din urmă a săpat în țărâna care înconjura coliba până când a reușit să pătrundă înăuntru, unde a găsit un pat funerar susținut de patru stâlpi înalți. 

Pe pat zăcea o tânără femeie cu haine împodobite cu dinți de elan. Femeia s‑a întors și l‑a privit. El a recunoscut‑o imediat ca fiind o membră a tribului său care trebuie să fi murit cât fusese el plecat. Dar femeia s‑a ridicat în capul oaselor și l‑a salutat spunându‑i pe nume, căci și ea îl cunoștea din vremea când trăise. 

Bărbatul a petrecut multe nopți cu Femeia‑Nălucă. Pe măsură ce timpul trecea, se gândea tot mai puțin la fiica șefului de trib și tot mai mult la Femeia‑Nălucă legată de patul ei funerar, așa că, în cele din urmă, ea i‑a devenit soție. 

Deși bărbatul își iubea soția, coliba și pământul pe care trăiau, într‑o dimineață s‑a trezit tânjind după o vânătoare de bizoni, căci nu mai participase la una de când plecase după caii căpeteniei de trib. N‑a pomenit nimic despre asta, dar Femeia‑Nălucă îi cunoștea fiecare gând, așa că i‑a spus: 

„Încalecă și călărește până la râpă. Acolo te așteaptă bizonii. Când zărești turma, năpustește‑te în mijlocul ei și ucide cel mai iute bizon, apoi adu‑l acasă. Frige‑i carnea și adu‑mi și mie o porție înainte s‑o mănânci pe‑a ta.“ 

Bărbatul i‑a urmat poruncile. Când i‑a adus carnea friptă, a găsit‑o în picioare în colibă și asta l‑a surprins. 

„Nu te teme de mine, bărbate, rogu‑te“, a zis ea, pentru că îi cunoștea fiecare gând. 

El s‑a liniștit și a simțit că își cunoaște soția mai bine decât înainte de a‑i fi văzut silueta fantomatică stând în picioare. Au împărțit carnea și au vorbit despre toate cele, fără opreliști, cel viu și cea moartă, plănuind ce le‑ar fi plăcut să facă. 

„Hai să ne ridicăm cortul ziua și să călătorim noaptea“, a spus Femeia‑Nălucă. „În felul ăsta vom putea vedea lumea.“ 

Și au făcut cum a zis ea: Femeia‑Nălucă plutea în fața soțului ei, cu capul acoperit, tăcută. Când bărbatul se gândea la ceva, Femeia‑Nălucă îi auzea gândurile, până când, în cele din urmă, bărbatul a devenit și el o nălucă. Atunci și‑au putut transmite gândurile de la unul la altul ca și cum ar fi turnat apă dintr‑un castron într‑altul fără să verse o picătură și fiecare l‑a cunoscut pe celălalt la fel de bine cum se știa pe sine. Tribul lor nu le‑a mai aflat urma niciodată, iar fata căpeteniei s‑a întrebat adesea ce s‑a întâmplat cu iubitul ei din tinerețe, deși în cele din urmă s‑a măritat cu altcineva. 

Femeia‑Nălucă a renunțat la odihna ei și tânărul cel curajos a renunțat la lumea celor vii și s‑au iubit unul pe altul din toată inima. Și, Natalie, uite‑ți sfârșitul cel fericit. 

— Dar el a murit! am protestat eu. 

— E o caracteristică inevitabilă a vieții, a spus ea.
 

 

Eleanor & Park, de Rainbow Rowell

Categorie de vârstă: 14 ani+

Trebuiau să discute despre Romeo şi Julieta, dar nimeni nu voia să vorbească. 

— Nu pari emoţionată de moartea lor, domnişoară Douglas. 

— Poftim? a zis ea îngustându-şi ochii. 

— Nu ţi se pare trist? a întrebat-o domnul Stessman. Doi tineri îndrăgostiţi mor. „Şi strănepoţii noştri vor povesti cu jale...“ Pe tine nu te impresionează? 

— Cred că nu. 

— Atât de rece eşti? De distantă? 

Stătea rezemat de bancă, prefăcându-se că vrea s-o convingă de ce spune. 

— Nu... Pur şi simplu nu mi se pare că e o tragedie. 

— Este o tragedie, a zis domnul Stessman. 

Şi-a dat ochii peste cap. Avea două sau trei rânduri de perle false la gât – şi bunica lui Park îşi punea perle false când se ducea la biserică –, iar când vorbea se juca cu ele. 

— Dar este evident că-şi râde de ei, a spus ea. 

— Cine? 

— Shakespeare. 

— Ia spune-ne... 

Şi-a dat iar ochii peste cap. Se prinsese care era schema domnului Stessman. 

— Romeo şi Julieta sunt doi copii de bani gata care întotdeauna au primit tot ce-au vrut. Iar acum li se pare că se vor unul pe altul. 

— Se iubesc... a spus domnul Stessman, ducându-şi mâna la inimă. 

— Nici măcar nu se cunosc, a zis ea. 

— A fost dragoste la prima vedere. 

— A fost „Vai, tu, ce drăguţ e“ la prima vedere. Dacă Shakespeare ar fi vrut să credem că se iubeau, nu ne-ar fi zis la început că Romeo era obsedat de Rosaline. Shakespeare ironizează iubirea. 

— Atunci de ce a străbătut veacurile? 

— Nu ştiu... Pentru că Shakespeare e un scriitor foarte bun? 

— Nu! a zis domnul Stessman. Să vorbească altcineva, cineva care are inimă. Domnule Sheridan, în pieptul dumitale ce bate? Spune-ne de ce Romeo şi Julieta a supravieţuit patru sute de ani. 

Lui Park nu-i plăcea deloc să vorbească la ore. Eleanor s-a încruntat la el, apoi s-a uitat în altă parte. Simţea că roşeşte. 

— Pentru că, a zis el încet, privindu-şi banca, pentru că oamenii nu vor să uite cum e să fii tânăr? ...şi îndrăgostit? 

Domnul Stessman s-a sprijinit de tablă şi şi-a mângâiat barba. 

— Am dreptate? a întrebat Park. 

— O, da, categoric. Nu ştiu dacă din acest motiv a devenit Romeo şi Julieta cea mai iubită piesă din toate timpurile. Dar da, domnule Sheridan. Vorbe mai adevărate nu au fost nicicând rostite.

 

Porcarul, de Paul Zindel

Categorie de vârstă: 14 ani+

 

— Bună seara, a venit vocea asta sexi dinspre scări. 

A rămas acolo pentru o clipă şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Ştiam că dezgropase nişte boarfe vechi de-ale Conchettei, dar la una ca asta nu mă aşteptasem. Avea o rochie cu două milioane de volănaşe şi un decolteu mai adânc decât purtase vreodată... şi era machiată şi purta tocuri înalte şi o pană de struţ în păr. Arăta exact ca acele actriţe necunoscute pe care le vezi la TV în mijlocul sezonului de vară. 

— Eşti frumoasă. 

— Vorbeşti serios? 

Am scos un mormăit şi am pornit către ea, imitându-l pe Bobo. Ea a râs cu o voce stridentă şi a alergat înapoi pe scări, iar eu am alergat după ea. 

— Încetează, John! 

— Sunt un om de afaceri chipeş din Europa, iar tu eşti îndrăgostită de mine! 

A încercat să ţină închisă uşa de la dormitor, dar am forţat-o, iar ea a alergat în celălalt capăt, în aşa fel încât între mine şi Lorraine se mai interpunea doar patul. 

— Vino la mine, dragă! 

Râdeam amândoi atât de tare, încât abia mai puteam vorbi. 

— Un sărut e tot ce-ţi cer! 

Am prins-o şi am aruncat-o pe pat. Puteam să aud sunetul aparatelor fotografice făcând clic pe platoul de filmare. 

— Un sărut! 

— John, încetează odată. Nu glumesc. 

A început din nou să râdă în braţele mele, dar am oprit-o, lipindu-mi buzele de ale ei. Era prima oară când ne sărutam. Când mi-am luat buzele de pe ale ei, ne-am uitat unul la celălalt şi, într-un fel, nu mai făceam pe actorii. 

 

Cartea verii, de Tove Jansson

Categorie de vârstă: 14 ani+

 

 Când se putuse ridica pe lăbuțe, îl lăsaseră să doarmă în căbănuța Sophiei, în pat. Avea perna lui, lângă a fetei. 

Era pisica unui pescar și creștea repede. Și, într‑o bună zi, plecă din căbănuță și se mută în casa mare, unde își găsi culcuș sub pat, în lada pentru veselă murdară – avea, încă de pe‑atunci, ideile lui. Sophia îl duse înapoi în căbănuță și nu mai știa cum să‑i intre în grații, dar, cu cât îl iubea mai mult, cu atât motanul fugea mai repede înapoi în lada cu farfurii. Când lada se umplea, începea să miaune jalnic și atunci cineva trebuia să spele vasele. Îl chema Ma Petite și i se zicea Mappe. 

— Ciudată mai e și dragostea asta! zise Sophia. Cu cât iubești pe cineva mai mult, cu atât te iubește mai puțin! 

— Așa‑i! întări bunica. Și‑atunci, ce facem?

— Iubim mai departe! răspunse Sophia amenințător. Iubim tot mai rău și mai rău! 

Bunica suspină și nu zise nimic. 

Mappe fu dus în toate locurile unde i‑ar putea plăcea unei pisici, dar în zadar. Se uita scurt în jur, apoi își vedea de ale lui. Mappe era sufocat în îmbrățișări, pe care le suporta politicos, pe urmă se întorcea în lada cu vase de spălat. Lui Mappe i se încredințau secrete mari, dar își întorcea mereu plictisit privirea aurie. Nimic nu părea să îl intereseze pe lume, în afară de a mânca și a dormi. 

— Știi ceva, zise Sophia, uneori mi se pare că‑l urăsc pe Mappe. Nu mai suport să‑l iubesc! Mă gândesc la el tot timpul!

 

Lecția pinguinului. O poveste adevărată, de Tom Michell

Categorie de vârstă: 14 ani+

 

Timpul trece şi noi membri ai familiei, prieteni şi animale de companie se luptă să ocupe poziţii în inimile noastre, dar locurile lăsate libere de ocupanţii anteriori nu se umplu niciodată. Îi ţinem pe cei dragi vii în mintea noastră, în conversaţiile şi poveştile noastre, fără să alegem neapărat să dezvăluim cât de mult au însemnat. Nu trebuie s-o facem. Oricine a pierdut un animal de companie ştie asta. La fel de ataşat am fost de oricare dintre câinii noştri. Kipling ne avertizează în poemul lui Puterea câinelui să avem grijă când ne dăm inima unui câine pentru că poate să ne-o frângă. 

Iubirea nu se dă, ci se-mprumută 

Cu o dobândă de sută la sută. 

Deşi nu-ntotdeauna e cazul, după cum ştim, 

Ca dacă o păstrăm mai mult, mai mult să suferim; 

Pentru că la scadenţă (şi asta se ştie) 

Nu durata contează, o zi sau o mie. 

Şi-atunci de ce oare, din ce motive lăuntrice, 

Ne-am da inima unor câini s-o sfârtece? 

Timpul pe care l-am petrecut cu Juan Salvado, comparat cu viaţa unui câine, a fost un împrumut pe termen scurt, dar relaţia noastră a avut exact acelaşi impact, dacă nu chiar mai mare, datorită momentului special din viaţa mea când drumurile ni s-au încrucişat. Am făcut bine că l-am luat de pe plaja aceea împotriva voinţei lui?