Ateliere și căței‑vedete, fără Wi‑Fi 

Atunci când participi într-o tabără „Locuiește în poveste“, fie că ești pentru primă dată participant, fie că ai mai multă experiență, este tare greu să îți dai seama ce lucru ți-a plăcut cel mai mult din cadrul acestei aventuri literare. Să fie oare locul de poveste, satul Alma Vii, retras, dar primitor, care a devenit o sursă de inspirație pentru creațiile noastre și care ne-a făcut să ne simțim ca acasă pentru cinci zile? Oare este datorită căminelor rustice care ne-au adăpostit călduros și ne-au înconjurat de istorie, căci, așa cum aveam să descoperim mai târziu, unele obiective erau foarte vechi? Cât despre localnicii care ne-au întâmpinat prietenos și ne-au arătat un zâmbet de fiecare dată când ne zăreau și despre gazdele noastre foarte ospitaliere nici nu am cuvinte să vă povestesc. Ați spune că este un clișeu dacă v-aș povesti câte prietenii am legat în acest timp relativ scurt, dar nu mă pot abține: persoanele pe care le-am cunoscut în această tabără au fost ca scoase din povești, aproape ireale.

Despre atelierele la care am participat nu vă pot spune decât că au fost și amuzante, dar și serioase, dezvăluindu-ne mici trucuri folositoare în arta scrierii și oferindu-ne bună dispoziție. Fie că am vorbit despre jurnalism, poezie, despre folosirea corectă a limbii române sau umor, toate atelierele au avut propriul farmec inegalabil. Experiența nu ar fi fost completă fără cățeii taberei, pe care i-am botezat Oradea și Prahova, adevărate vedete, fără goana după Wi-Fi (căci semnalul și internetul ne lipseau cu desăvârșire) și fără luptele cu păianjenii din cameră. Și cum aș putea să nu menționez replica pe care o auzeam în fiecare seară, „Auziți, dar nu mai plecați și voi la culcare?“

                                                                              Foto: Alexandra Maria Stoica

Nu aș putea niciodată să aleg un moment favorit de pe parcursul acestor câteva zile. Dar știu acum, la sfârșit de locuit în poveste, că sunt recunoscătoare pentru prezența mea în această tabără și că de abia aștept să încep în viitor un nou capitol alături de alți copii talentați care au aceleași pasiuni comune: scrierea sau desenatul. Pot spune că am doar un regret, pe care sunt sigură că și ceilalți participanți mi-l împărtășesc: faptul că povestea noastră nu a fost una fără sfârșit (cinci zile chiar nu au fost de ajuns). Iar plânsetele și îmbrățișările din ultima zi, dorința de a mai rămâne măcar câteva minute în plus și promisiunile că ne vom revedea curând ne-au întărit credința că vom păstra legătura.

Andreea Bichir, clasa a IX-a, Colegiul Național „Vasile Alecsandri“, Galați