Viața este o călătorie. Un drum lung și frumos, cu suișuri și coborâșuri, cu magie și cu melancolie.

O poveste pe care doar o carte miraculoasă ne-o poate spune.

Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane este #RefugiulPerfect 3

                            Un text de Florin Bican, dintr-o serie de dialoguri imaginare cu Francisca

– Edward nu vrea să se pună! îl pârăște Francisca pe iepurașul de pluș.

– Cum adică? se miră tata, mângâind urechile împricinatului, care-l privește bosumflat.

– Păi jucăm fațea cu toate păpușile și el a ieșit la numărătoare. Da’ zice că el vrea să se-ascundă, nu să ne caute…

– Lasă-l, săracu’, că nu și-o fi revenit după tot ce-a pățit, încearcă tata să-i ia apărarea.

– Da’ ce-a pățit? se sperie Francisca.

– Francisca, începe tata cu un aer foarte serios, tu nu te-ai întrebat niciodată de ce pe Edward îl cheamă așa?

– Păi tu ai zis c-așa-l cheamă, când mi l-ai adus…

– Da, da’ nu ți-am spus de unde vine.

– De unde?

– Dintr-o carte…

– Ceee? Poți scoate personaje din cărți, ca-n Inimă de Cerneală?

– Ăăă… da!

– Și pe Edward de unde l-ai scos?

– Din cartea lui Kate DiCamillo, Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane.

– Și ce-a pățit în cartea aia?

– Păi, în cartea aia, o fetiță l-a primit pe Edward de la bunica ei.

– O fetiță așa ca mine? Cum o chema?

– Un pic mai mare ca tine. Avea zece ani și o chema Abilene.

– Și-l iubea pe Edward?

– Cred că da… Că nu-l pâra când nu voia să se pună la fațea…

– Hai, serios…

– De iubit îl iubea, da’ îl cam răsfăța… și el și-o cam luase-n cap că-i cel mai cel iepuraș din lume.

– Și ce, nu era? îl mângâie Francisca drăgăstos peste urechi.

– Era, dar ajunsese prea încrezut. Abilene îl trata ca pe-un prinț. L-a și luat cu ea în vacanță, într-o călătorie cu vaporul pe ocean.

– Vezi? Tu nu mă lași să-mi iau toate jucăriile în vacanță…

– Și bine fac! Pentru că Edward a căzut de pe puntea vaporului și a petrecut 297 de zile pe fundul oceanului.

– E mult?

– Și-o zi e mult, darmite 297!

– Și nu i-a fost frică? îl strânge Francisca în brațe pe iepurașul speriat de amintirea cumplitelor zile.

– Ba i-o fi fost… Că nici balena lui Pinocchio n-a trecut pe-acolo să-l înghită. Măcar s-ar fi întâlnit cu Pinocchio și-ar fi avut un prieten…

– Las’ că s-au împrietenit la noi. Da’ cum a scăpat Edward de pe fundul oceanului?

– A venit o furtună atât de puternică, încât valurile l-au scos pe Edward la suprafață și a ajuns în năvodul unui pescar.

– Edward, de ce nu mi-ai spus c-ai fost și pește? îl necăjește Francisca pe protejatul ei.

– Nu numai c-a fost pește, da’ a fost și iepuroaică…

– Păi cum?

– Pescarul i l-a dus soției lui. Și ea a crezut că-i fetiță și a început să-l îmbrace în rochițe. Că în ocean, hainele lui se stricaseră…

– Bine că mi-ai spus! O să-l îmbrac și eu cu rochițe de la păpuși, că s-o fi plictisit de pantalonașii ăștia cu bretele… Când l-ai scos din carte, purta rochiță?

– După nevasta pescarului, a umblat prin multe locuri… A ajuns la un om fără adăpost, care avea un câine, la o fetiță bolnavă și la fratele ei… Într-un târziu a ajuns într-un magazin de păpuși, de unde câțiva ani nu l-a cumpărat nimeni.

– Și tu de-acolo l-ai scos?

– Nu… Într-o zi a intrat în magazin Abilene, care între timp crescuse mare și avea o fetiță. Și Edward Tulane a recunoscut-o…

– Păi dacă se făcuse mare, cum a recunoscut-o?

– După un… ăăă, după o bijuterie care fusese la gâtul lui, dar rămăsese la Abilene când a căzut el în ocean.

– Să-mi iei și mie o bijuterie de aia.

– Da’ de ce? Ai de gând să-l pierzi pe Edward?

– Nu! Spune-mi mai bine ce s-a întâmplat mai departe.

– Păi ce să se-ntâmple? L-a recunoscut și Abilene, l-a cumpărat și l-a dus acasă.

– Și tu când l-ai scos din carte?

– După aia, că se cam plictisea…

– Măcar la noi știu sigur că nu se plictisește!

– Asta cam așa-i, oftează tata și apoi începe să râdă.

– Tu râzi de supărare, nu? îl întreabă Francisca, dându-i un ghiont lui Edward.