După prietenie, vorbim despre generozitate. Și despre scurgerea timpului. Și despre „fericiți până la adânci bătrâneți”.

Pomul cel darnic este #RefugiulPerfect 8

                                         Un text de Florin Bican, dintr-o serie de dialoguri imaginare cu Francisca

– „…Vino, Băiatul meu, stai jos. Stai jos și te-odihnește. Și a șezut băiatul. Și fetița-pom a fost fericită… Sfârșit.”

Tata închide încet cartea. Se lasă tăcerea. În tăcere nu se aude decât Francisca, trăgându-și discret nasul.

– Da’ de ce-a fost fericită? protestează ea într-un târziu.

– Cine?

– Păi, fetița-pom…

– Da’ ce, tu nu voiai să fie fericită?

– Ba da, da’ nu așa… Că nu mai rămăsese decât un ciot din ea.

– Și ce, un ciot nu poate fi fericit?

– Păi… cred că poate, da’ mie nu mi se pare că fetița-pom e fericită.

– De ce? Nu fusese fericită ori de câte ori îl putuse ajuta pe băiat?

– Da, da’ băiatu’ nu se mai juca cu ea ca la-nceput. Nu venea decât să-i ceară lucruri.

– Și ea i le dădea… I-a dat merele să le vândă ca să aibă bani, i-a dat crengile să-și facă din ele o casă, i-a dat trunchiul să-și facă o barcă și să plece pe mare… Și de fiecare dată a fost fericită.

– Da’ băiatu’ nu-i spunea nici măcar „mulțumesc”. Și o lăsa iar singură, de fiecare dată.

– Da’ se-ntorcea, nu?

– Numai ca să-i mai ceară ceva…

– Și crezi că băiatul era fericit?

– Păi nu prea…

– Când s-a întors la sfârșit, ce i-a cerut?

– Ăăă… Nimic!

– De ce?

– Pentru că era obosit și nu-i mai trebuia decât un loc să stea jos.

– Și l-a găsit?

– Păi… fetița-pom i-a spus să stea pe ce mai rămăsese din trunchiul ei și să se odihnească.

– Și băiatul a stat?

– Păi da, că era obosit.

– Înseamnă că avea tot ce-și dorea. Nu crezi că în momentul ăla a fost și el fericit?

– Ba da! Eu sunt foarte fericită când ne-ntoarcem obosiți din parc și găsim loc să stăm jos în metrou.

– Păi vezi? Înseamnă că și fetița-pom era fericită.

– De ce?

– Păi dacă fusese fericită ori de câte ori putuse să-i facă un bine băiatului, chiar dacă el pleca, cum să nu fie fericită acum, când vechiul ei prieten rămâne cu ea?

– Păi da’ nu era supărată pe el?

– Dacă s-ar fi supărat pe el, mai putea fi fericită?

– Nu… Da’ parcă tot nu-mi place cum se termină povestea…

– Da’ nu se termină, Francisca! Se termină doar cartea. Povestea de-abia începe… Cei doi prieteni sunt, în sfârșit împreună și de data asta rămân împreună. Când băiețelul se așază pe ciotul fetiței-pom pentru că nu-l mai țin picioarele, e ca și cum rădăcinile ei ar fi picioarele lui, iar corpul lui ar fi trunchiul și ramurile ei…

– A, e ca faza din basme cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”!

– Cam așa…

– Atunci îmi place cum se termină cartea!