O nouă călătorie, direct din sufragerie. Dar prin telechinezie. Sau, vorba Franciscăi, cu „telechinezărie”.

Dar eroul nu-i Francisca, ci... Matilda. #RefugiulPerfect 16

                                 Un text de Florin Bican, dintr-o serie de dialoguri imaginare cu Francisca

– Adu-mi, te rog, căruciorul păpușii. Repede! comandă Francisca din colțul opus al camerei, unde stă pe podea, înconjurată de menajeria ei de pluș.

– Da’ tu de ce nu vii să ți-l iei? protestează tata, ridicându-și ochii din carte.

– Nu pot, că ar trebui să traversez covorul…

– Și?

– Păi covorul era oceanul. Și eu nu știu să înot…

– Atunci – se luminează tata, așezându-se mai comod în fotoliu – îți aduci singură căruciorul, prin telechinezie…

– Prin ceee? se entuziasmează Francisca.

– Prin forța gândurilor tale, o lămurește tata, cu glas misterios.

– Da’ nu pot…, se dezumflă Francisca.

– Ba poți, o încurajează tata. Dac-ai putut face ocean din covor, poți mișca și căruciorul de la distanță. Matilda putea, când era de vârsta ta.

– Care Matilda?

– Fetița din cartea lui Roald Dahl.

– Și cum făcea telechinezărie din aia? devine Francisca brusc interesată.

– Telechinezie… Păi cum ți-am spus – mișca obiectele cu gândul, de ziceai că-s vii.

– Le mișca cum vroia mușchii ei?

– Cum voiau ăăă… țesuturile ei musculare.

– Ha?

– Of, lasă… Da, le mișca cum vroia mușchii ei…

– Vreau și eu să mișc lucruri de la distanță! Îmi povestești cartea?

– Mai bine o citești singurică. Că Matilda, încă de la patru ani, citise o mulțime de cărți.

– Bine, o citesc, da’ zi-mi puțin cum e …

– E frumoasă!

– Nu adică de frumoasă… Zi ce se-ntâmplă. Numai puțin!

– Dacă-ți zic ce se-ntâmplă, parcă văd că n-o mai citești.

– Ba o citesc. Ce, n-am mai citit cărți după ce mi-ai spus despre ce-i vorba-n ele?

– Bine, îți spun… Da’ puțin! Matilda era o fetiță drăguță și cuminte, chiar dacă mai făcea și câte-o poznă…

– Ce pozne, ce pozne?

– Odată i-a turnat lui taică-su clei în pălărie…

– Păi dacă ți-aș turna eu clei în pălărie, n-ai mai zice că-s drăguță și cuminte…

– Da, da’ tatăl Matildei chiar merita. Se enerva că Matilda citește. Odată i-a și rupt o carte. Altfel, nici n-o băga în seamă. Nici el, nici maică-sa. O puneau să se uite cu ei la televizor, la tot felul de tâmpenii, în timp ce se îndopau cu mâncare decongelată. Și taică-su se lăuda cum își înșală clienții, vânzându-le mașini stricate. Și mai și umbla îmbrăcat ca un papagal. Iar maică-sa n-avea altă treabă decât să joace Bingo.

– Aoleu, parcă erau familia Willoughby…

– Măcar acolo frații se-nțelegeau. Da’ Matilda are un urâcios de frate mai mare, care-i face și el zile fripte… Noroc că are la școală o învățătoare foarte drăguță, care ține la ea…

– Păi atunci s-a scos…

– Ba nu s-a scos deloc, că directoarea școlii terorizează pe toată lumea, inclusiv pe învățătoare. Sunt acolo niște faze…

– Nu-mi povesti, că vreau să citesc eu. Chiar m-ai făcut curioasă. Da’ cu telechestia aia cum e?

– A, cu telechinezia… Păi Matilda descoperă că poate mișca lucruri la distanță și așa o bagă în sperieți pe directoare, de-o face să dispară de-acolo.

– Și?

– Și toată lumea e fericită… Până și părinții Matildei fug în Spania să nu-i ia poliția, iar pe Matilda o adoptă învățătoarea cea drăguță și vede și biata copilă, în sfârșit, cum e să ai o familie care te iubește și te-nțelege. Și o școală la care să te duci de drag…

– Da’ telechestia aia cum o făcea? nu se lasă Francisca.

– Uite-așa! zice tata și, concentrându-și privirile asupra căruciorului păpușii, îl ridică în aer și-l transportă pe deasupra mării până în colțul Franciscăi.

– Wow… Cum ai făcut? se minunează Francisca.

– Citește cartea și o să afli…