O lume fantastică, o călătorie extraordinară în căutarea unei stele căzute de pe cer. Teribil de frumoasă.

Și steaua, și povestea.

În Pulbere de stele – #RefugiulPerfect 42

                                     Un text de Elena Zamfirescu

             Ce ți-e și cu dragostea asta! Pe bune, dacă stăteam în casă, nu dădeam ochii cu Victoria Forester, nu mă îndrăgosteam de ea și nu-i promiteam să-i aduc drept semn al iubirii mele steaua căzătoare pe care o zărise. Sincer, chiar credeam că dragostea se câștigă cu daruri, atât de naiv eram. Nu știam că ar trebui să fii iubit pentru ceea ce ești, nu pentru darurile pe care le poți oferi.

               M-am trezit într-o cursă nebună după stea alături de Lilim, cele trei surori vrăjitoare, plus cei trei fii ai Lordului Stormhold: Primus, Tertius și Septimus. Ca să vă dați seama cât de dubioasă și imposibil de gestionat este toată treaba asta în care m-am aruncat, trebuie să vă spun că:

• Cele trei vrăjitoare trăiesc într-o oglindă neagră și sunt, dar nu sunt bătrâne. În sensul că sunt bâtrâne, dar imaginile din oglindă sunt tinere. Misterios, nu? Pe lângă asta, una dintre ele desface cadavrul unui animal mort și așa află de steaua căzătoare care le poate da înapoi tinerețea. Ce conjunctură fericită! Regina vrăjitoare, sora mai în vârstă, mănâncă ceva auriu, brusc întinerește, imaginile celor trei surori din oglindă dispar și ea pleacă în căutarea stelei.

• Moare tatăl celor trei frați, Primus, Tertius și Septimus, iar înainte de a-și da duhul, aruncă colierul topaz în ceruri, colier care, prăbușindu-se, seamănă cu o stea căzătoare. Șmecheria este că cel care deține colierul devine conducătorul Stormhold-ului. O altă coincidență fericită.

               Atâtea planete perfect aliniate cred că nu au mai fost de la momentul în care s-a așezat Pământul pe traiectoria potrivită și la distanța perfectă față de Soare ca să facă posibilă viața și magia pe planeta albastră!

               Printre urmăritorii stelei, hop și eu, care, norocos cum habar nu aveam că sunt, mă împrietenesc cu un tip cam pișpirel și fooooarte păros care-și împarte micul-dejun cu mine. Pentru că, așa cum am spus, sunt un tip cam naiv, merg împreună cu pișpirelul în căutarea stelei și, pentru că sunt și deosebit de norocos, cum, de asemenea, am mai spus, se pare că am ceva puteri nebănuite care mă ajută să mă descurc pe tărâmuri prin care nu am mai pășit vreodată!

               Cum, necum, găsesc steaua, o frumoasă domnișoară care se plânge că o doare piciorul, cică l-ar avea rupt. Dar cum nu sunt picat din lună, spre deosebire de domnișoara plângăcioasă, mă prind cine este, astfel că o iau de mânuță și îi propun, cât se poate de elegant, să mă urmeze.  

               Ei, de aici-încolo toată povestea se complică, de parcă până acum era prea simplă. Frații și vrăjitoarele sunt pe urmele mele, stau de vorbă cu Luna, vorbesc cu un copac, mai apare și un unicorn, ce să mai, o aventură cu de toate care ține de foame, de sete și de somn.

               Cum, cine sunt? Tristan din Pulbere de Stele. Nu mi-ai citit povestea? Ce mai aștepți?