O insulă cât un refugiu, o mare cât un dor. Un tată, o fetiță, o barcă.

                                                              Un text de Florentina Hojbotă

Nu prea are vreme Nara să se simtă singură. Tata îi spune povești și o face să râdă din toată inima. Sunt povești de pe vremea când erau în lumea mare, și casa de pe insulă era doar o casă de vacanță, nu locul în care trăiau zi de zi, an de an. Nara are multe cărți – și groase, și mai subțiri, cu poze colorate sau cu litere negre ce alcătuiesc povești care te pun pe gânduri, te fac să râzi, să plângi, să vrei să le povestești și să le recitești. Are și jucării, dar cred că nicio joacă nu se compară cu cititul. Zic asta fiindcă n-am prea văzut-o să lase o carte din mână. În schimb, când se joacă, se mai întâmplă să se ridice deodată de pe pledul pe care și-a înșirat jucăriile ca să coboare pe mal. E locul ei secret.

Când e lângă mare o văd cel mai bine. Se uită spre cealaltă insulă. De câteva ori am auzit-o vorbind singură. Sau poate că i-am auzit gândurile, mai știi...  În fine, spunea că și-ar dori să-și facă niște picioroange și să străbată apa cu ele, spre insula de dincolo. Sau să roage păsările s-o poarte-n zbor. Ori să golească marea cu sticlele din colecția tatălui ei. Toate ca toate, dar cum să scoată apa din mare?! Ce idee! Ce s-ar alege de mine dacă ar face așa ceva? Noroc că și-a dat seama că nu se poate. Păcat totuși că s-a întristat apoi. Dacă mă-ntrebați pe mine, a renunțat prea devreme… Sigur că nimic nu e imposibil. Ar fi putut vorbi cu păsările. Micul Prinț așa a plecat de pe planeta lui, a profitat de migrația unor păsări sălbatice. Mi-a povestit, chiar așa a fost. Mai stăm de vorbă din când în când. Și el e dintre cei care visează la ce e departe.

Sunt destul de rupt de lume, dar sunt atent la tot ce văd și încerc să pricep ce se întâmplă cu oamenii. Prin părțile astea sunt doar câțiva, așa că îi cunosc bine, zic eu, și nu-mi scapă nimic. Știu, de exemplu, că tatăl ei mă caută. A citit despre mine în cărți. Cred că vrea să stăm de vorbă. O să-l las să mă găsească odată și-odată.

Ah, ca să vezi! Tatăl Narei doar ce a reparat barca. Se duce la Nara să-i spună și ea sare-n sus de bucurie. Își dorește de atâta amar de vreme să afle ce e de partea cealaltă a mării! E aici, pe insula asta, de când se știe. De o viață. Nu pot spune exact câți ani are. Poate e chiar de-o seamă cu mine? Și eu sunt mic. Am o mie de ani. Monstrul din Loch Ness avea o mie de ani în 565, când s-a lăsat văzut prima oară. Da, așa e, sunt un copilandru, chiar dacă oamenii îmi zic Peștele cel Mare.

Sper ca Nara să găsească acolo ce caută. De fapt sunt sigur că așa o să fie. Eu știu ce va găsi. O să existe și o carte despre asta: Nara și insula. (Vedeți, oi fi fiind mic, dar știu multe. De-asta mă caută atâția oameni și de-asta s-a scris atâta despre mine.) În cartea despre Nara, nu o să vorbească doar cuvintele. Să o citești atent și o să vezi că și desenele îți spun o poveste. Când te simți singur de tot, ca și cum ai fi pe o insulă pustie, e numai bună: îți dă curaj și te inspiră. Și n-ai nevoie de păsări care să te ducă acolo unde te cheamă inima. E de ajuns să deschizi o carte și să intri în ea cu totul.