O carte mare. Mare de tot. Cu urși polari care poartă armură, cu gipțieni curajoși, cu daimoni (da, e scris corect!) și cu societăți secrete periculoase. Dar care poate conține cheia Universului. Sau măcar a unui univers...

#RefugiulPerfect 21, Luminile Nordului

                                                                    Un text de Florin Bican, dintr-o serie de dialoguri imaginare cu Francisca

– Francisca, du-l pe Puggle la locul lui și spală-te pe mâini, spune tata. Ne pregătim de masă.

– Păi și Puggle trebuie să se spele pe mâini, încearcă Francisca să negocieze. Mănâncă și el cu noi.

– Francisca, de azi-dimineață îl târăști pe bietul vulpel după tine prin toată casa. Lasă-l să mai respire și el, săracu’…

– Da’ i-am promis că azi îl țin cu mine toată ziua…

– Păi de ce? Că doar n-o fi daimonul tău?

– Ce să fieee?!

– E ceva dintr-o carte…

– Ce carte, ce carte?

– Luminile Nordului. De Philip Pullman.

– Mi-ai citit-o?

– Dacă ți-o citeam, ai fi ținut minte… Așa o carte nu se uită.

– Cu ce e?

– Păi cu o fetiță, Lyra…

– Și ea avea de ăla… cum ai zis tu mai înainte?

– Daimon?

– Da. Ce-i ăla?

– Un animăluț…

– De jucărie?

– Nu, de-adevăratelea… În lumea unde trăia Lyra, toți aveau câte-un daimon.

– Și noi de ce n-avem?

– Avem, da’ pe dinăuntru. De aia nu se vede…

– Al meu se vede! E Puggle! Lyra asta ce daimon avea?

– Daimonii copiilor își puteau schimba forma. Pantalaimon, daimonul Lyrei era când molie, când șoricel, când vultur, când pisică sălbatică. Odată s-a făcut și dragon! Dar forma lui preferată era o hermină albă.

– Când o să avem voie să ieșim din casă, îmi iei și mie o hermină albă? De pluș…

– Și cu Puggle ce faci?

– Păi nu ziceai că daimonii își schimbă forma?

– Da’ molie nu vrei să-ți iau?

– Nu. Zi mai bine ce făceau daimonii ăia din carte?

– Păi vorbeau, își ajuta fiecare persoana cu care era în legătură, și nu aveau voie să se îndepărteze de ea mai mult de câțiva pași.

– Și dacă se-ndepărtau, ce se-ntâmpla?

– Păi cam despre asta e vorba în carte. Dacă separai pe cineva de daimon, nu era deloc bine…

– Păi vezi? Și tu vrei să mă separi de Puggle… De ce nu era bine să-i separi?

– Mă rog, pentru răii din carte ar fi fost bine. Că fără daimoni, oamenii ar fi fost mai ușor de controlat.

– Adică ar fi stat cuminți în casele lor?

– Of, Francisca, nu de asta era vorba… Fără daimoni s-ar fi transformat în roboți. Și-atunci ar fi putut umbla pe-afară cât vor, da’ ce folos…

– Și Lyra ce-a făcut?

– Și-a luat alethiometru’ și-a fugit de-acasă, să-l caute pe prietenul ei Roger, care dispăruse.

– Ce și-a luat?

– Alethiometrul era un instrument, ca un fel de busolă, care-ți putea răspunde la orice întrebare.

– Îmi iei și mie un altimetru de ăla?

– N-ai tu nevoie de-așa ceva.

– Da’ Lyra de ce-avea?

– Păi ea s-a dus la Polul Nord, că se-auzise că acolo erau copiii dispăruți. Că dispăreau foarte mulți copii. Îi furau răii…

– Și s-a dus singură? Adică numai cu Pantalon ăla?

– Pantalaimon. Nu, nu s-a dus singură. A plecat cu gipțienii, că și lor le dispăruseră copiii.

– Ăștia cine mai erau?

– Un trib care locuia pe canale, în case plutitoare.

– Și i-au găsit pe copii.

– După multe aventuri, da. Da’ n-a fost deloc ușor… Au ajuns în țara urșilor cu armură, s-au împrietenit cu o vrăjitoare zburătoare, cu un aeronaut care i-a dus cu balonul… E o poveste lungă, dar acum trebuie să te pregătești de masă, că deja am întârziat…

– Unde-am întârziat?

– Cum unde? La masă!

– Da’ după masă îmi citești cartea?

– E o carte mare, dar putem începe…

– Și-i citești și lui Puggle?