Un text de Elena Zamfirescu

După ce am stat ani de zile în casa unei familii de căpcăuni, un băiețel de-un deget, pe nume Tom, ne-a salvat și am ajuns în casa unor oameni sărmani, dar care, cu aurul mezinului și cu ajutorul nostru, au reușit după ani cu nesfârșite neajunsuri să poată trăi cum se cuvine, iar de aici povestea noastră abia începe. Nu știu dacă o cunoașteți pe Sophie și pe prietenul ei Howl, un tip nonconformist dezamăgit de caii, trăsurile și drumurile din satele noastre, care se deplasează cel mai adesea printr-un castel zburător. Au avut mare nevoie de noi ca să înfrunte vrăjitoarea, dar și într-o plimbare a lui Sophie pentru a-și revedea sora. Între surori am stat și atunci când două prințese curajoase, hotărâte să-și salveze regatul de primejdia unei boli fără leac, aruncată în lume de un dragon, ne-au chemat în ajutor. Nu e ușor să calci printre orci, grifoni și cotoroanțe cu blesteme nemaiauzite, dar cel mai greu ne-a fost, recunosc, atunci când am ajuns să ajutăm o vrăjitoare cumplit de tristă.

Suferința și tristețea se pot adânci tare mult în sufletele oamenilor, stergându-le amintirile și umbrind o lume întreagă. Se spunea despre cotoroanța aceasta că ar fi putut ataca oricând și distruge lumea, iar ca să îi țină furia deoparte, oamenii din Protectorat i-l ofereau anual pe cel din urmă născut, ca să se ospăteze și să își potolească pofta pentru încă un an. Suntem o pereche de atâția și atâția ani, nu am avut niciodată copii și nu ne-am putea închipui suferința unor părinți din mâinile cărora este smuls pruncul pentru a fi abandonat, în mijocul pădurii, vrăjitoarei, fiarelor sălbatice sau înfometării. Iar dacă pentru noi o asemenea zi a sacrificiului era de neîndurat, cum era pentru un băiat ca Antain? Trebuie să îl fi cunoscut - deși din cea mai bună familie, nepot al Marelui Senior, Antain își dorea să părăsească Consiliul, să fie de ajutor tuturor și să își vadă de meșteșugul lui, tâmplăria, nu să smulgă copile din brațele mamelor lor și să le abandoneze în pădure în calea vrăjitoarei. Voia să aibă propria familie și un copil care să nu ajungă într-o asemenea zi neagră pradă în mijlocul pădurii.

Ce nu știa Antain încă, era că vrăjitoarea lua copiii abandonați pe care Protectoratul îi credea pierduți pentru a le găsi familii iubitoare în orașele de dincolo de pădure, spre care nimeni nu avea curajul să se avânte. Pe copila lăsată în pădure anul acesta vrăjitoarea a îngrijit-o poate chiar prea mult, pentru că din neatenție a hrănit-o cu multă, prea multă lumină venită de la luna plină, așa că fata a devenit, și ea, fermecată. Dacă ar fi știut asta și mama ei care, înnebunită de durere, învăța să își ascundă suferința în Turnul păzit de Surorile Stelei! Dar poate că, într-un fel mama știa. Iar peste ani și Luna, această fetiță plină de magie, avea și ea să afle sau, mai degrabă, să își amintească.

Noi am stat cuminți deoparte, am ascultat și am privit, dar când a fost nevoie, nu ne-am dat în lături și am sărit în ajutorul Lunei, al vrăjitoarei bune și al tovarășilor lor. Drumuri lungi am străbătut, dar fără noi, întreg Protectoratul ar fi fost ascuns pentru totdeauna, șters de pe fața pământului. E o poveste încurcată și surprinzătoare, o găsiți pe toată într-o carte cu multe medalii, dar nu care cumva să scăpați neobservat rolul principal pe care l-am jucat și aici, încă o dată, noi două, neobositele cizme de șapte leghe.