După ce am descoperit o stea căzătoare, vom face cunoștință cu o roboțică care a aterizat pe o insulă. Un Refugiu perfect? Mai degrabă un Acasă.

Insula roboților este #RefugiulPerfect 41

Un text de Ioana Vîlcu

   Sunt unitatea ROZZUM 7134. Am fost creată să ajut oamenii cu treburi de pe lângă casă. Ar fi trebuit să fac de mâncare, să am grijă de animale, să lucrez pământul, să fac curat – orice mi-ar fi dat de lucru proprietarii mei. În plus, sunt proiectată să execut cu eficiență orice sarcină și să găsesc căi mai bune de a-mi îndeplini ce mi se cere. Ar fi trebuit să ajung într-un oraș sau poate la țară, la vreo fermă, dar ceea ce oamenii numesc destin m-a făcut să mă trezesc pe o insulă în mijlocul oceanului. La început n-am avut habar cum am ajuns acolo, nici de ce – când am fost activată din greșeală și mi-au pornit sistemele, eu doar am știut că sunt acasă.

   Însă acasă nu era un loc prea prietenos cu roboții: oceanul încerca să mă ude, mă afundam în nisipul de pe plajă, era cât pe ce să mă prăvălesc de pe stâncile pe care urcasem ca să mă îndepărtez de apă. Poate vă întrebați cum supraviețuiește o roboțică în sălbăticie. Răspunsul este: cu greu. Nu am fost construită să stau în frig și ploaie și să mă deplasez prin păduri și sălbăticie, dar, cum ziceți voi, oamenii, nevoia te învață. Și am învățat cel mai mult de la animalele sălbatice, pe care la început le-am speriat, dar cu care am ajuns să leg o adevărată prietenie. Da, traiul pe insulă și animalele de acolo m-au schimbat complet. Nu aș vrea să zic că m-au făcut mai umană, dar au trezit în mine lucruri de care nu credeam că un robot este capabil.

   Am fost de-acord ca povestea mea să fie spusă în cartea Insula roboților doar ca să-i mai liniștesc pe oameni și să-i asigur că nu trebuie să le fie frică de un robot independent. Nu am fost programată să fac rău nimănui, iar dacă am reușit să supraviețuiesc atât de mult timp în pădure și să mă integrez în viața animalelor de acolo, consider că asta e ceva de bine, nu de rău. Le mulțumesc prietenilor mei – bufnița Vâj, nevăstuica Săgeată, marmota Sapă-n-jos, vulpoiul Nesuferici și tuturor celorlalți pentru că au avut răbdare cu mine și m-au învățat tainele sălbăticiei. Însă nu aș fi ajuns roboțica de azi fără Gălbenel. Sper ca viața noastră să continue netulburată pe această insulă, căci mai am multe de învățat de la animale și de la mediul înconjurător – cum ziceți voi, oamenii, robotul cât funcționează învață. Domnul Peter Brown va lua din când în când legătura cu mine și a fost de-acord să scrie și alte cărți despre mine, dacă, bineînțeles, voi avea ceva interesant de povestit.

   Să aveți grijă de voi, oameni care-mi citiți povestea, purtați-vă frumos cu roboții voștri și întrebați-i din când în când cum se simt. Veți fi surprinși că unii dintre ei chiar o să vă răspundă.