În inima pădurii, în vârful patului, în savană sau în cabană, doctorul Dolittle are leac pentru toate, că-i virus, că-i beteșug, că ai opt picioare sau numai patru, că ai trompă sau coarne. 

                                                          Un text de Ioana Vîlcu

― Tati, îmi spui o poveste înainte de culcare? a întrebat Marius.

― Nu vrei mai bine să-ți citesc una? Ai atâtea cărți cu...

― Nu, l-a întrerupt băiatul. Vreau să-mi povestești tu!

― Am înțeles... Bine, o să mă străduiesc. Stai să mă gândesc un pic... Aha... Mda... Hai că încerc: A fost odată ca niciodată un rege care...

― Nuuu, nu vreau povești cu regi și prințese! M-am săturat de ele! s-a bosumflat Marius.

― Și atunci cu ce vrei să fie povestea?

― Cu animale! Da, vreau o poveste cu multe, multe animale!

― Auzi la el, vrea o poveste cu multe animale! Fie, o să mă străduiesc... Buuun... A fost odată ca niciodată un doctor care...

― TATI! Doctorul nu e animal! Vreau o poveste cu animale! TE ROOOG!

― Ai puțină răbdare, Marius, ajungem și la animale, promit! Deci, după cum ziceam, a fost odată ca niciodată un doctor care iubea animalele mai mult decât oamenii. Îi plăceau atât de mult animalele, încât casa și curtea ajunseseră să fie plină de ele! „În afară de carașii care trăiau în heleșteul din fundul grădinii, mai avea o familie de iepuri în cămară, șoareci albi în carcasa pianului, o veveriță în dulapul cu rufărie și un arici în pivniță. Mai avea o văcuță cu vițel, un cal șchiop și bătrân – în vârstă de douăzeci și cinci de ani –, găini, porumbei, doi miei și multe alte animale. Preferatele sale erau însă rața Mac‑Mac, câinele Jip, porcușorul Guiț, papagalul Polinezia și bufnița Bu‑Hu‑Hu“...

― Uuuuaaaau, ce de animale! s-a bucurat Marius. Dar pe doctorul cum îl chema?

― Îl chema Dolittle și era din Anglia, i-a răspuns tatăl.

― Din Anglia?! Acolo unde s-a mutat mătușa Dana? Tati, oare crezi că mătușa Dana îl cunoaște pe doctorul Dolittle?

― Ha, ha, nu, n-are cum să-l cunoască, doctorul ăsta nu există, e doar o poveste, i-a răspuns tatăl amuzat. Iar doctorul din povestea noastră a învățat chiar să vorbească pe limba animalelor...

― Nu cred! Ce tare ar fi dacă aș ști și eu să vorbesc limba animalelor... a oftat Marius.

― Într-un fel o vorbim cu toții, mai ales dacă avem animale pe lângă casă. Ai văzut cum se freacă pisica bunicii de piciorul ei când vrea mâncare? În limba pisicească gestul acela fix asta înseamnă: „Mi-e foame, dă-mi te rog să mănânc!“ i-a explicat tatăl.

― A, da? Eu credeam că vrea să fie mângâiată.

― Bine, bine, și aia, dar hai să ne întoarcem la povestea noastră. Deci doctorul a învățat să vorbească pe limba animalelor și a început să trateze animale. Și veneau la el tot felul de animale bolnave pe care alți doctori nu știuseră cum să le facă bine, iar Dolittle le vindeca cât ai zice pește! Dar îți dai seama că animalele nu aveau cum să-l plătească, așa că doctorul a devenit tot mai sărac și nu prea mai avea cu ce să le cumpere de mâncare animalelor de pe lângă casă...

― O, nu!!! s-a speriat Marius. Și cum a făcut rost de bani pentru mâncare?

― Păi într-o seară a primit o telegramă urgentă din Africa...

― Din Africaaa? l-a întrerupt iar băiatul.

― Știi ce, Marius? Văd că îți place mult povestea asta. Promit că mâine mă duc la librărie și îți cumpăr cartea și putem să citim împreună câte un capitol în fiecare seară. Ce zici?

― Cum adică îmi cumperi cartea? N-ai inventat tu povestea asta??? a întrebat Marius mirat.

― Ha, ha, nu! Cartea se numește Povestea doctorului Dolittle și am citit-o și eu când eram de vârsta ta. Mi-a plăcut tare mult, dar au trecut destui ani de-atunci și nu mai țin minte exact ce s-a întâmplat. Iar acum, când văd că te-a prins și pe tine povestea doctorului ăstuia iubitor de animale, mă gândesc că mai bine să o știi pe toată, cap-coadă. Ce zici? Începem mâine să citim din ea?

― Daaa, vreau să o știu pe toată! s-a bucurat Marius.

― Bine, așa facem. Acum hai la culcare, că e deja târziu! Vise cu animale!

― Noapte bună, tati! Să visezi și tu cu animalele doctorului Dolittle!