Ne-am imaginat ce ne-ar povesti Özge Samanci despre cartea ei, Îndrăznește să dezamăgești. Dacă vom citi cartea, vom descoperi că, prin comparație cu lumea copilăriei sale, casa noastră, orașul nostru, țara noastră, chiar și în aceste vremuri, sunt refugii minunate.

                                                     Un text de Ioana Vîlcu

Bună, eu sunt Özge! Se pronunță Ozghe, cu „o“ lung. Dacă ați apucat să citiți cartea mea de memorii, Îndrăznește să dezamăgești, deja știți o grămadă de lucruri despre mine. Dar, dacă tot sunt o străină pentru voi, dați-mi voie să mă prezint.

M-am născut în 1975, în Izmir, Turcia. Am o soră mai mare, Pelin, care mi-e și cea mai bună prietenă. Așa că nu e de mirare că mi-am dorit cu disperare să merg odată la școală, să am același program cu ea. (Între noi fie vorba, dacă aș fi știu câte bătăi de cap îmi va da școala, poate că nu m-aș mai fi grăbit atâta, he, he.)

În timpul liber nu prea aveam ce face: mă jucam cu sora mea, desenam, mergeam la cursuri de mandolină, iar seara ne uitam cu toată familia la Dallas. Ce vorbesc, ne uitam cu toată Turcia la Dallas, atât de vizionat era serialul acela!

Când eram mică, îmi doream să devin înotătoare olimpică. Vă imaginați cât de naivă puteam să fiu, credeam că totul este posibil, că e de-ajuns să am o pasiune și gata, viitorul mi-e asigurat. O colegă de muncă de-a mamei m-a adus cu picioarele pe pământ: era o aiureală ce voiam eu, trebuia să am o meserie adevărată. Hmm, m-am gândit la oamenii pe care-i știam și la meseriile lor: mama și tata erau profesori, mai știam că există doctori, vânzători, șoferi, învățătoare... și cam atât. Oare asta însemna să am o meserie adevărată?

M-a frământat mult acest subiect: meserie versus pasiune, și cum în Turcia, la acea vreme, părea de neconceput să vrei să-ți câștigi existența din ceva ce-ți place cu adevărat și la care te pricepi. Tata mai ales își dorea ca sora mea și cu mine să ajungem inginere. Acum îmi dau seama că ne-a împins în acea direcție pentru că voia să ducem o viață fără lipsuri, dar în adolescență ne-am certat mult din cauza asta.

De fapt, cred că acesta este și motivul pentru care am scris Îndrăznește să dezamăgești: ca prin intermediul ei să îi ajut pe adolescenții care poate trec și ei prin ce am trecut eu; care poate se simt pierduți, care încă nu și-au găsit calea. Citind despre problemele cu care m-am confruntat (și citind și ce au scris alții despre adolescența lor), am speranța că nu o să se mai simtă atât de singuri și de neînțeleși și că o să-și dea răgaz să se cunoască mai bine și să se descopere pe sine.

Îndrăznește să dezamăgești este o carte despre probleme mari și mici, despre eșecuri și reușite, dar mai ales despre voință și perseverență. Dacă sunteți curioși să aflați ce s-a ales de mine, dacă am reușit să-mi urmez visurile, nu vă rămâne decât să ne reîntâlnim în paginile cărții.