Invitația la vals este unul dintre cele mai apreciate romane ale literaturii interbelice, iar în cei aproape nouăzeci de ani scurși de la prima sa apariție, în 1936, a fost publicat în zeci de ediții. Drumeș spune povestea de dragoste dintre Tudor și Micaela, o experiență măcinată de excese emoționale, gelozie și jocuri ale seducției. O poveste de dragoste sau o poveste despre răzbunare? Și una, și alta, Invitația la vals dă ritmul unui dans amețitor – iar nicidecum un simplu vals –, care-o să te lase fără răsuflare. 

Tudor, pentru care femeile nu mai reprezintă un mister, este intrigat de lipsa de interes a Micaelei și vrea cu orice preț să o seducă. Tânăra studentă, aparent neclintită în fața declarațiilor acestuia, se lasă atrasă într-un joc al voluptății ale cărui reguli îi sunt necunoscute. Dragostea celor doi protagoniști, prinși în vâltoarea pasiunii, este o continuă luptă de cucerire, devoratoare și autodistructivă.

„Tudor și Micaela – personajele centrale ale acestui roman – nu se gândesc că an eye for an eye makes the whole world blind, iar setea lor de răzbunare te face să te întrebi unde se termină dragostea și încep orgoliile. Și, mai ales, până unde poți merge mânat de ambiția diabolică de a-l face să sufere pe omul pe care-l iubești cel mai mult." - Beatrice Feleagă

Cinci citate alese de redactorul cărții:

 „Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei, cu atât îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitoare sau, mai bine zis, nu e fericire.”

„Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în niciuna. Te simt când prezentă, când plecată – totuşi mereu actuală. Dacă uneori te prind de mână, făptura ta se topeşte ca un fulg de zăpadă...”

„Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute până în adâncurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sunt tocmai acelea de care te îndoieşti mai mult.”

„În definitiv, ce [altceva] e dragostea decât o taină pe care o ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii? Îndată ce taina se dă pe faţă, dragostea veştejeşte, îşi pierde frăgezimea, vraja devine ceva obişnuit, de toate zilele.”

„Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot, fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am râvnit totul, pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decât mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atârnă când într-o parte, când într-alta, după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru, balanţa atârna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decât ale mele.”