Și v-am spus povestea așa - Seria de autor Florin Bican continuă
Finalul lunii septembrie vine cu o mare bucurie pentru cititorii editurii Arthur – o re-editare a cărţii Şi v-am spus povestea aşa – Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înşişi, de Florin Bican, mucalit autor şi dibaci traducător, care a încântat până acum o mulţime de copii cu poveştile scrise, traduse sau relatate personal în cadrul evenimentelor organizate de editură.
Ediţia aceasta vine cu coperte cartonate şi este a treia din seria de autor Florin Bican, din care mai fac parte Tropice tâmpe şi Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc.
Este prima carte de Florin Bican pe care o citesc – fiind până acum familiară doar cu traducerile minunate pe care le-a făcut unor cărţi mult îndrăgite de copii – şi am fost pe deplin cucerită de modul abil în care autorul s-a inspirat din basmele şi poveştile populare cunoscute pentru a crea o poveste cu totul şi cu totul nouă.
Deşi povestea în sine este extraordinar de bine ţesută şi, prin urmare, nemaipomenit de captivantă, ce m-a fascinat cel mai tare nu au fost întâmplările povestite din perspectiva unor personaje care, în basmele tradiţionale, nu se fac auzite mai deloc. Ce m-a fermecat cel mai mult la această carte este modul în care curge limba română din tastele (sau peniţa, dacă vreţi!) acestui autor. Cartea este o împletire perfectă de personaje şi întâmplări mai vechi sau mai noi, de cuvinte vechi – specifice basmului – şi cuvinte noi, specifice societăţii actuale şi totul curge cu un firesc pe care nu l-am mai întâlnit până acum în literatura modernă pentru copii.
O prezentare de Laura Frunză
Harap Alb şi super‑salatele din Grădina Ursului
N‑a trebuit s‑aştept mult. De supărat ce era, s‑a făcut beznă‑n grajd când a intrat el. A venit drept la mine şi, fără să spună un cuvânt, a început numai a‑mi netezi coama, semn că treaba era-ncurcată rău de tot. Într‑un târziu a prins glas şi s‑a pornit să‑şi cânte singur prohodul, de ziceai că‑i popă cu diplomă. Că de‑acu’ gata, zilele lui s‑au sfârşit, adio, lume crudă, şi tot aşa. Cu chiu cu vai am reuşit să‑i întrerup recitalul şi să‑l fac să‑mi spună şi mie ce bucluc dăduse peste el.
Îl trimisese, cică, Spânul să‑i aducă salate din Grădina Ursului. Acu’ ursul ăsta nu era urs ca toţi urşii, iar salatele lui nu erau nişte zarzaverze oarecare. Nici măcar salate nu erau, ci nişte ierburi late, de la răsărit, pe numele lor „Spinacia oleracea“. Degetele pământului li se mai zicea, şi se răspândise vorba că cine le mănâncă se face puternic precum ursul ce le păzea şi, păzindu‑le, se‑nfrupta din ele în voie, căci, deh, cine lucrează cu miere se linge pe degete. Or fi fost şi gustoase, nu ştiu, că prea se dădea lumea‑n vânt după ele. Harap Alb nici că auzise de ierburile astea. De văzut, nu le văzusem nici eu, da’ ştiam cum să le dau de urmă…
— Le‑aţi fi găsit voi şi‑n grădină la vrăjitoarea Rapunţia, îl întrerupse calul de culoarea lemnului de trandafir.
V‑ar fi dat mai puţin de furcă decât ursul.
— Aşa‑i, încuviinţă Mesteacăn. Da’ n‑am vrut să ne‑ncurcăm. Vrăjitoarea ţinea o fată închisă în turnul din grădină şi nu‑l vedeam eu pe Harap Alb plecând de‑acolo fără s‑o salveze. Şi dac‑o salva, ce ne‑am fi făcut cu ea?
Să i‑o aducem plocon Spânului? S‑o strecoare Harap Alb în grajd şi să mai avem şi grija ei? Nu se făcea, că s‑ar fi‑ncurcat poveştile… Aşa, mai ştiam eu şi de‑un marinar, care avea salate dintr‑astea cât nisipul mării. Da’ le ţinea‑n saramură şi nu ne‑ar fi fost de niciun folos la curtea lui Verde Împărat, care le voia proaspete. Era musai să le aducem din Grădina Ursului.
- Ediția a II-a (2018)
- După o idee de Dragan Ibrahimovic
- Ilustrații de Mircea Pop
