Podul către Terabithia

Podul către Terabithia este o poveste tulburătoare despre prietenia dintre un băiat și o fată, amândoi elevi în clasa a V-a,  care descoperă că nu sunt în competiție unul cu altul, ci că pot fi prieteni, chiar prieteni de nedespărțit. Jesse Aarons și Leslie Burke iubesc să alerge, învață în aceeași clasă, se luptă cu aceleași răutăți venite din partea unor colegi răutăcioși, dar vin din familii diferite și, sensibili cum sunt, trec toate aceste diferențe prin propriile întrebări: despre bani, despre statut, despre credință și despre scopul în viață. Din întrebări și vise comune, dar și din nevoia unui adăpost de toate nedreptățile lumii lor, construiesc împreună un tărîm magic, peste care doar ei doi sunt suverani: ținutul fabulos numit Terabithia. Este un loc doar pentru ceea ce ei își imaginează, pentru liniștea învăluitoare pe care o descoperă, în timp ce mănâncă liniștiți, pe malul rîului, biscuiți și fructe uscate, pentru toate visele lor. Dar Terabithia, asemeni oricărui loc al descoperirilor esențiale, fie ele miraculoase sau dureroase, e și un spațiu al plecărilor, către „lumea strălucitoare – imensă, teribilă, frumoasă și foarte fragilă“. Podul către Terabithia este un roman emoționant despre descoperirile făcute la vârste fragede, despre dispariții și pierderi care ne lasă dezarmați și despre iubirea care face posibilă transformarea, orice s-ar întîmpla. 

                                                                                                                                                                    Un text de Eliza Ștefan

FRAGMENT

După ce au privit-o pe May Belle urcând iute dealul, ţinând strâns în mâini noua ei comoară, Jess şi Leslie s-au întors şi au traversat în fugă panta necultivată a câmpului din spatele casei ei, apoi au luat-o în jos, până la pârâul secat ce separa ferma de pădure. Acolo, chiar pe malul pârâului fără apă, era un măr sălbatic bătrân, de care cineva legase cândva o frânghie.

S-au dat huţa pe rând deasupra albiei secate. Era o zi minunată de toamnă, iar dacă te uitai în sus în timp ce te bălăngăneai dintr-o parte într-alta, aveai impresia că pluteşti. Jess s-a lăsat pe spate, absorbind culoarea limpede şi intensă a cerului. Se legăna înainte şi înapoi precum un nor mare, alb şi leneş pe fundalul albastru.

― Ştii de ce avem nevoie? a întrebat Leslie.

Ameţit de frumuseţea cerului, Jess nu-şi imagina că i-ar mai trebui altceva pe lume.

― Avem nevoie de un loc doar pentru noi, a zis ea. Ar fi un loc secret şi nu i-am spune nimănui că există.

Jess s-a legănat înspre mal şi şi-a târşâit picioarele de pământ ca să oprească frânghia. Leslie i-a zis încet, aproape în şoaptă:

― Ar putea fi chiar o ţară secretă, iar tu şi cu mine am fi conducătorii ei.

Cuvintele lui Leslie au început să prindă viaţă în interiorul lui Jess. I-ar fi plăcut să fie conducătorul unui loc. Chiar şi al unui loc care nu era real.

― Bine, a zis el. Unde să fie?

― Acolo, în pădure, unde să nu vină nimeni să ni-l strice.

Existau porţiuni din acea pădure care lui Jess nu-i plăceau. Erau locuri întunecate, în care te simţeai de parcă te aflai sub apă. Însă Jess nu a zis ce gândea.

― Ştiu că ar putea fi o ţară magică, precum Narnia, a zis Leslie, tot mai entuziasmată. Şi singurul mod prin care poţi intra în acel tărâm este să te avânţi pe frânghia asta vrăjită. Îi străluceau ochii. A apucat sfoara.

― Să mergem! Hai să găsim un loc în care să ne construim cetatea.

Au înaintat doar câţiva metri în pădure, dincolo de pârâu, apoi Leslie s-a oprit.

― Ce zici de locul ăsta? a întrebat ea.

― E bun, a răspuns repede Jess, uşurat că nu trebuia să se avânte în inima pădurii.

O va duce şi acolo, desigur, că doar nu era aşa de fricos încât să-l deranjeze puţină explorare din când în când, printre trunchiurile tot mai întunecate ale pinilor înalţi. Dar când venea vorba de o aşezare stabilă, permanentă, acela era locul pe care l-ar alege – acolo unde arbuşti precum cornul şi copacul lui Iuda se jucau de-a v-aţi ascunselea printre stejari şi brazi, iar soarele pătrundea în râuri aurii printre copaci, revărsându-se cald la picioarele lor.

― E bun, a repetat Jess, dând din cap cu putere.

Lăstărişul era uscat şi uşor de îndepărtat. Pământul era aproape nivelat.

― E un loc bun pentru construit, a adăugat el.

Leslie a numit tărâmul lor secret „Terabithia“ şi i-a împrumutat lui Jess toate cărţile ei despre Narnia, ca să ştie cum mergeau lucrurile într-un regat magic – cum trebuie protejaţi copacii şi animalele şi cum trebuie să se poarte un conducător. Asta era partea cea mai grea. Când Leslie vorbea, iar cuvintele ei se revărsau atât de regal, ştiai că era o regină adevărată. Jess, în schimb, abia se descurca cu engleza, darămite cu limba poetică a unui rege.

Dar el putea să facă treburi practice. Au cărat scânduri şi alte materiale din maldărul de lucruri aruncate lângă păşunea lui Miss Bessie şi şi-au construit cetatea în locul pe care-l găsiseră în pădure. Leslie a umplut o cutie de cafea de un kilogram şi jumătate cu biscuiţi şi fructe uscate şi o cutie de o jumătate de kilogram, cu sfori şi cuie. Au găsit cinci sticle goale de Pepsi pe care le-au spălat şi le-au umplut cu apă, în caz de „asediu“, după cum a explicat Leslie.

Precum Dumnezeu în Biblie, cei doi s-au uitat la ce au făcut şi au văzut că era bine.

― Ar trebui să faci un desen cu Terabithia, pe care să-l agăţăm în castel, a zis Leslie.

― Nu pot.

În ce fel ar fi putut s-o facă pe Leslie să înţeleagă cum tânjise să-şi întindă mâna şi să apuce viaţa care fremăta în jurul lui şi cum, atunci când încercase, îi scăpase printre degete, lăsând pe foaie doar o fosilă uscată.

― Pur şi simplu nu pot surprinde poezia copacilor, a adăugat el.

Leslie a dat din cap în semn că înţelegea.

― Nu-ţi face griji, a zis ea. Într-o zi, vei putea.

Jess a crezut-o, pentru că acolo, în obscuritatea cetăţii, totul părea posibil. În secret, ei doi erau stăpânii lumii şi niciun inamic – Gary Fulcher, Wanda Kay Moore, Janice Avery, frica şi neajunsurile lui Jess sau vreunul dintre duşmanii pe care Leslie şi-i imagina atacând Terabithia – nu îi putea învinge.

La câteva zile după ce au terminat de construit castelul, Janice Avery a căzut în autobuzul şcolii şi a ţipat că Jess i-a pus piedică atunci când a trecut pe lângă el. A făcut aşa un tărăboi, că doamna Prentice, şoferiţa, i-a ordonat lui Jess să se dea jos din autobuz, iar el a trebuit să parcurgă pe jos cei aproape cinci kilometri până acasă.

Când, în cele din urmă, Jess a ajuns în Terabithia, Leslie stătea ghemuită lângă o crăpătură de sub acoperiş, încercând să găsească suficientă lumină ca să poată citi. Pe copertă era o poză care înfăţişa o balenă ucigaşă atacând un delfin.

― Ce faci? a întrebat-o Jess intrând în castel, apoi s-a aşezat lângă ea.

― Citesc. Trebuia să fac ceva. Fata aia!

Leslie plesnea de furie.

― Nu contează, a zis Jess. Nu mă deranjează atât de mult să merg pe jos.

Ce însemna o plimbare de plăcere pe lângă ce ar fi putut să facă Janice Avery?

― E vorba de principiu, Jess. Asta trebuie să înţelegi tu. Astfel de oameni trebuie opriţi. Altfel, se transformă în tirani şi în dictatori.

Jess s-a întins şi i-a luat din mâini cartea cu balene, prefăcându-se că studiază poza atroce de pe copertă.

― Ţi-a dat vreo idee?

― Poftim?

― Credeam că erai în căutare de idei despre cum s-o opreşti pe Janice Avery.

― Nu, prostule. Încercăm să salvăm balenele. Ar putea să dispară.

Jess i-a înapoiat cartea.

― Salvezi balenele, dar te baţi cu oamenii, hă? a zis el. În cele din urmă, Leslie a rânjit.

― Ceva de genul ăsta, cred. Ia zi, ai auzit vreodată povestea lui Moby Dick?

― Ăsta cine e?

― Păi, a fost odată o balenă albă uriaşă pe nume Moby

Dick…

Iar Leslie a început să-i depene o poveste minunată despre o balenă şi căpitanul nebun al unui vas, care îşi pusese în cap să omoare creatura. Pe Jess îl furnicau degetele, dorindu-şi să deseneze povestea pe hârtie. Poate că, dacă ar avea vopsele speciale, i-ar ieşi desenul. Trebuia să existe o cale prin care să facă balena albă să strălucească pe fundalul mării întunecate.

Katherine Paterson, Podul către Terabithia (Editura Arthur, 2018)

Carte distinsă cu Newbery Medal și Lewis Carroll Shelf Award

Traducere din engleză de Ioana Tudor

Colecţie: Classic Yellow