„Prima regulă de Crăciun: Niciodată nu e prea mult Crăciun.” Nu-i așa că puține sunt afirmațiile pe lumea asta care să fie mai adevărate? Să zici că e prea mult Crăciun e ca și cum ai spune că e prea multă turtă dulce sau scorțișoară, prea multe clementine sau, mai grav, prea multă cacao cu lapte, care e „cea mai grozavă chestie din lume”. Dar asta n-am spus-o eu, deci nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. A spus-o Kristian. Și dacă nici băiatul născut în ajunul Crăciunului nu știe, atunci nu știu cine ar putea ști.

Kristian este protagonistul uneia dintre cele mai bine vândute cărți pentru copii din Norvegia, scrise de Maja Lunde, o scriitoare tradusă în zeci de limbi, și minunat ilustrate de Lisa Aisato, o artistă nominalizată la Astrid Lindgren Memorial Award pentru 2022. Sora de zăpadă este tradusă din norvegiană de Simina Răchițeanu și este, așa cum îi zice și subtiltul, „o poveste de Crăciun”. Dar nu povestea oricărui Crăciun, ci a aceluia în care, la câteva luni de la dispariția surorii mai mari, Iunia, Kristian o întâlnește pe Hedvig Hansen. Nici mai mult nici mai puțin decât Hedvig Hansen, așa se numea fata care-și lipise nasul de geamul bazinului de înot. Pentru că trebuie să știți despre Kristian că, de ceva timp, înota în fiecare zi, devenind chiar mai bun și decât prietenul său John. Iar despre Hedvig e bine să știți că avea pistrui, ochii verzi și ditamai strungăreața. A! Și că se bucură „extraordinar și sfâșietor de mult” să-l cunoască pe băiat.

Bine, dacă tot v-am zis cum era Hedvig, ar trebui să vă spun și că avea o casă foarte frumoasă. Era cam veche, e drept, dar era albă și ferestrele erau toate luminate. Mai mult, fiecare cameră era decorată și pregătită de Crăciun, deși mai erau câteva zile bune până la Ajun. Pentru că „toate casele care se respectă trebuie să aibă un nume”, aceasta se chema Vila Crenguța. Dar cel mai important lucru era că în frigider se găsea mereu frișcă bătută, numai gata de pus în ceștile cu cacao cu lapte. Cel puțin asta l-a impresionat cel mai tare pe Kristian când a vizitat-o prima dată. Dar curând avea să afle că altele erau puterile neobișnuite ale casei. Deoarece, chiar dacă nu era nimeni niciodată acasă, Vila Crenguța era „o casă plină de viață”.

Nu totul este așa roz în legătură cu Hedvig, nu vă faceți griji. De exemplu, când Kristian i-a dat primul cadou, în loc să smulgă panglica și să rupă ambalajul albastru cu trandafiri, a desfăcut nodul cu grijă, a împachetat panglica, a desfăcut fiecare colțișor al hârtiei și abia apoi a inspirat adânc și s-a uitat la ce era înăuntru. Păi cine face asta? Cu siguranță nu Kristian. Dar Hedvig știe că doar așteptarea lasă loc entuziasmului, cel care-ți face inima să se învârtă, ca și cum s-ar da cu patinele. Însă cu un lucru sunt amândoi de acord: că „zăpada putea să te facă să simți spiritul Crăciunului”. Mai ales zăpada „nici prea deasă, nici prea apoasă, nici prea rece, dar nici înțepătoare. Doar cristale ușoare și frumoase, ce se așterneau pe acoperișurile caselor, pe copaci și pe străzi.” De fapt, cu asta cred că suntem cu toții de acord.

Probabil vă întrebați cine e această soră de zăpadă, dacă tot am ajuns aici. N-ar fi deloc drăguț din partea mea să vă stric plăcerea de a o descoperi singuri. Însă pot să vă spun de întâlnirea cu totul neașteptată pe care Kristian a avut-o cu Henrik, bătrânul ai cărui pași nu se auzeau pe zăpadă, și cu Martha, o prezență care l-a fermecat. Și cum de aici s-au dezlegat cele două mistere pe care Kristian și Hedvig nu fuseseră pregătiți să le împărtășească până atunci. Până la urmă, și ăsta e spiritul Crăciunului, nu? Să descoperi curajul să povestești. Și prin asta să readuci Crăciunul acolo unde nu părea să mai poată exista vreodată. Prima regulă de Crăciun: Niciodată nu e prea mult Crăciun.

Un articol de Oana Purice, BookIndustry

Credit foto @ Ema Cojocaru