„N-am avut niciodată o căsuță în copac, dar am avut 4 frați și pot spune că nu au existat niciodată momente plictisitoare în copilăria noastră”| Interviu cu Andy Griffiths și Terry Denton
Andy și Terry locuiesc în cea mai tare căsuță din copac. Au un bazin cu rechini care mănâncă oameni! Și o mașinărie care îți aruncă bezele în gură atunci când ți-e foame. Sunt prieteni și în viața reală și sunt pregătiți să răspundă la o serie de întrebări despre povestirile din căsuța din copac.
Spuneți-ne câteva cuvinte despre voi.
Andy: Iubesc muzica rock și punk, comediile, prăjiturile cu ciocolată, zilele însorite, furtunile, cărțile, cafeaua, alergatul, înotul și călăritul.
Terry: Eu sunt eu. O persoană care pictează, desenează și scrie povești. Am patru frați, o soție, trei copii și niciun câine. Iubesc ceea ce fac și mi-ar plăcea să trăiesc veșnic.
Ce vă face fericiți?
Andy: O zi întreagă de scris, urmată de o noapte neîntreruptă de citit sau o noapte de maraton de comedii.
Terry: Să stau cu familia și prietenii și să călătoresc alături de cei mici.
Ce v-a inspirat să scrieți despre căsuțele din copac? Ați avut o casă în copac în copilărie?
Andy: Varul meu, David, avea o simplă scândură într-un stejar. Ne-am jucat atât de multe jocuri imaginare acolo sus, încât atunci când am început să scriu alături de Terry m-am simțit exact ca în căsuța din copac a vărului meu. L-am întrebat pe Terry dacă ne-ar putea desena într-o uimitoare căsuță din copac și așa a început totul.
În „Copacul cu 39 de etaje”, profesorul Stupido dezinventează întregul univers. Dacă ați putea dezinventa un lucru, care ar fi acela? Eu, spre exemplu, aș dezinventa bananele. Le urăsc, iar adulții mereu oferă banane copiilor.
Andy: L-aș dezinventa pe Terry pentru că este atât de enervant.
Terry: Eu l-aș dezinventa pe Andy pentru că este și MAI enervant decât mine.
Cât de mult ați influențat voi cele două personaje din cărți? Această prietenie este reală chiar și în viața de zi cu zi?
Andy: În viața de zi cu zi pot spune că sunt chiar curajos și am spirit de erou, la fel ca Andy, personajul din carte. Însă Terry este nebun, nebun și foarte nebun.
Terry: De fapt este chiar opusul. Andy este mult mai nebun decât mine, doar că nu știe asta. Atât de nebun este. Însă da, suntem prieteni foarte buni și în viața de zi cu zi.
Care este volumul vostru preferat de până acum și de ce?
Andy: Sunt foarte mândru de un volum viitor, despre care nu vă pot spune prea multe detalii. De ce îmi place așa mult? Pentru că vom călători în timp într-o super mașinărie și ne vom lupta cu un dinozaur.
Terry: Îmi plac toate volumele, însă dacă ar fi să aleg unul care mi-a plăcut cel mai puțin este „Copacul cu 39 de etaje” pentru că a trebuit să inventez la loc tot ce a dezinventat profesorul Stupido.
Erați amândoi pasionați de scris și desen încă din copilărie?
Andy: Da, întotdeauna am scris texte care să-mi amuze prietenii și familia.
Terry: Mi-a plăcut întotdeauna să desenez. Nu am fost cel mai bun din clasa mea, dar desenam întotdeauna și așa a devenit desenul o a doua natură a mea.
Care sunt autorii voștri preferați de cărți pentru copii în prezent și care erau cei din copilărie?
Andy: Îmi place să citesc tot felul de cărți, atât ficțiune, cât și nonficțiune. Vă rog să nu mă puneți să aleg între ele pentru că nu pot. Cred că volumul A Short History of the World scrisă de Bill Bryson este de-a dreptul uimitoare. În copilărie îi iubeam pe Lewis Carrol și pe Dr Seuss.
Terry: Am fost un mare fan al lui Tin-Tin și al revistei MAD. Practic îmi plăcea tot ce avea poze. Astăzi, la fel ca Andy, citesc din toate genurile, la întâmplare.
Andy și Terry, cele două personaje, reușesc întotdeauna să termine o carte într-o zi. În realitate cât durează să scrieți și să ilustrați o carte?
Andy & Terry: Aproximativ un an întreg. Rescriem și desenăm multe pasaje înainte să fim amandoi mulțumiți. După ce terminăm partea noastră, schițele ajung la Jill, editorul cărților noastre și cel care scrie multe dintre rimele din cărți. Uneori ne pune să le scriem și să le desenăm din nou.
Editorul vostru are cu adevărat un nas mare, așa cum l-ați portretizat în cărți? Ce părere are despre despre descrierea voastră?
Andy: În viața reală, editorul nostru este o femeie pe nume Claire care are un nas foarte, foarte mic.
Terry: Nasul ei nu este mai mare decât un punct.
Andy: Chiar mai mic decât atât, într-adevăr. De fapt, cred că am putea spune că nici macar nu are nas.
Terry: Și nici nu are un temperament urât.
Aveți de gând să mai scrieți și alte cărți care nu vor face parte din seria aventurilor din copac? În aceeași formulă, bineînțeles.
Andy: Da. Am de gând să scriu o carte intitulată: AUTOBIOGRAFIA VIEȚII MELE (NU A LUI TERRY) CU ILUSTRAȚII FĂCUTE DE MINE (NU DE TERRY).
Terry: Ai vrea tu! Nu ești în stare să desenezi nici măcar un vierme și oricine poate să deseneze un vierme.
Andy: De fapt, POT desena un vierme, ca orice altceva din universul acesta cu care am probleme.
Terry: De aceea nu vei scrie niciodată acea carte.
Andy: Știu. (oftează trist)
Nu știu sigur cum să explic, însă voi scrieți întotdeauna o carte despre cartea pe care trebuie să o scrieți, iar apoi, la sfârșit, povestea pe care o spun Andy și Terry este exact cartea pe care o citim. Este ca și cum cartea are propria ei personalitate și se scrie singură. Cum funcționează acest detaliu?
Andy: De unde să știu? Nici măcar nu înțeleg întrebarea ta.
Terry: Nici eu. Cred că ar trebui să scăpăm de el. Sunt atâția rechini care mor de foame.
Andy: Lasă-l să ne mai pună o întrebare și apoi o vom face.
Multe dintre fotografiile voastre surprind câte un mic pinguin năzdrăvan. De ce ați ales pinguinii și nu altceva?
Andy: Întreabă-l pe Terry!
Terry: Nu știu. Îmi place să desenez pinguini cred. Hei! Henry! Vino înapoi. Unde s-a dus? Henry!
Andy: Tocmai a sarit din copac. Poate îi este frică de rechini.
Terry: Atunci de ce a sărit în bazinul plin cu rechini?
Andy: Sunt depășit de situație.
Sursă interviu și foto: theguardian.com, mybookcorner.co.uk
