Luis Sepúlveda și ingredientul magic al vieții

Luis Sepúlveda ținea la mare preț poveștile. „Povestea“, spunea scriitorul chilian, „îți impune să fii concis – este un gen literar de maturitate, cel mai dificil, pentru că îți cere meșteșug și are o regulă de aur: spontaneitatea.“ Credea în caracterul oral al literaturii, actul de a scrie fiind nici mai mult, nici mai puțin decât punerea pe hârtie a plăcerii străvechi de a spune povești.

Povestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare este prima carte pentru copii a lui Sepúlveda, și e dedicată fiilor lui, portului Hamburg și, desigur, motanului Zorbas. Este o poveste despre prietenie și încredere, în care găsim de toate: un pisoi clocitor, o enciclopedie care cuprinde secretele lumii, dar nu se dovedește de prea mare folos, și o pescărușă care crede că e pisică. Pescărușa asta, Afortunada, este cu adevărat norocoasă, așa cum îi spune și numele. Întâi și-ntâi, pentru că niciunuia dintre motanii care sunt familia ei nici măcar nu-i trece prin cap să o mănânce. Au făcut o promisiune și codul pisicilor pune mare preț pe onoare. Lumea animalelor este una simplă, în care se vorbește o singură limbă și armonia e garantată, atâta timp cât se pot înțelege între ele și nimeni nu-și calcă cuvântul dat. Oamenii, în schimb, sunt imprevizibili și pot provoca pagubele cele mai mari având cele mai bune intenții. Este și motivul pentru care pisicile respectă cu sfințenie interdicția de a le vorbi vreodată. Dar nu toți oamenii sunt la fel. O știe și pescărușa Kengah care, la începutul cărții, moare din cauza maniei oamenilor de a murdări marea cu gunoaiele lor, o știe și Zorbas, care a fost salvat de un băiat de treabă din ghearele unui pelican care-l lua drept broască. Iar pentru îndeplinirea celor trei promisiuni făcute lui Kengah, e nevoie ca și animalele, și oamenii să pună la bătaie tot ce știu și să aibă încredere unii în alții. Secretul unui astfel de pact, pare să ne spună cartea, și al unei vieți trăite cu sens, e tocmai găsirea unui scop comun, și înțelegerea faptului că atingerea lui nu stă în puterea unui singur motan, nici a unui singur om. Doar așa se poate găsi ceea ce Sepúlveda numea „ingredientul magic al vieții“.

O misiune atât de importantă ca a învăța o pescărușă să zboare nu poate fi lăsată la voia întâmplării. Nu le este ușor să aleagă omul căruia să-i miaune Zorbas. Și cui credeți că-i revine această onoare? Unui scriitor.

„Era un om ciudat, care uneori râdea după ce citea ce tocmai scrisese și alteori șomoiogea foile fără să le citească. Terasa lui era tot timpul învăluită de o muzică melancolică și dulce care o adormea pe Bubulina și-i făcea să suspine adânc pe motanii care treceau pe acolo.

— Omul Bubulinei? De ce el? întrebă Colonelul.

— Nu știu. Omul acela îmi inspiră încredere, recunoscu Zorbas. L-am auzit citind ce scrie. Sunt cuvinte frumoase care te bucură sau te întristează, dar sunt plăcute și ți-ai dori să mai asculți.

— Un poet! Ceea ce face omul acesta se cheamă poezie. Volumul șaisprezece din enciclopedie, litera P, îi asigură Știetot.

— Și ce te face să crezi că omul ăsta știe să zboare? vru să știe Secretarul.

— Poate că nu știe să zboare cu aripi de pasăre, dar de câte ori l-am ascultat, m-am gândit mereu că zboară prin cuvinte, răspunse Zorbas.“

Recitind scena cu sfatul motanilor, nu poți să nu te gândești că omul ales seamănă foarte tare cu Luis Sepúlveda, cel care spunea, într-un interviu: „Sunt împăcat cu trecutul meu. Am convingerea că am făcut ce era potrivit în momentul potrivit. Am pariat totul pe idealuri, adică pe ceea ce am considerat că este cel mai frumos.“[1] A fost printre primii diagnosticați cu coronavirus în Spania, încă de la finele lunii februarie, și a încetat din viață pe 16 aprilie 2020, de o pneumonie provocată de coronavirus. Rămân în urma lui poveștile, pe care le ținem vii citindu-le și recitindu-le.

Un text de Florentina Hojbotă