Locuiește în poveste! (2022) Amintiri din tabără cu Theo, Ruxi, Matei și Marta

Cum s-au simțit tinerii în taberele de creație Locuiește în poveste! (2022)

Theodora Balan:

Am fost prima dată în Locuiește în poveste în 2018. Colega mea de cameră, Maria, (dacă citești aceste rânduri să știi că îmi este extrem de dor de tine) mi-a spus că la finalul taberei voi plânge. Nu am crezut-o, nu vedeam de ce aș plânge. Nu am avut dreptate, bineînțeles. În timp ce scriu aceste rânduri, mă gândesc la toate prieteniile și la toate amintirile făcute la Alma Vii de-a lungul a trei tabere. Cu riscul de părea clișeică, voi spune că de fiecare dată când voi asculta Slipping through my fingers sau când îmi voi reface abonamentul mă voi gândi la Locuiește în Poveste.

Ruxandra Constantinescu:

Tabăra „Locuiește în poveste” a fost a treia tabără din viața mea.

Cred că tabăra asta a avut tot ce ar fi trebuit: o cameră în care să se strângă toată lumea, foc și (mulțumită lui Matei-mic) bezele, oameni cu voce și chitară sau ukulele care o idealizează într-un fel. Ne-am bucurat de libertate și ni s-a îngăduit poezie, cer care s-a deschis la Alma Vii cu stele și constelații pe care nu le știam, surprinse de Marcia într-o poză cu vreo șapte dintre noi și Carul Mare.

Atelierele mi s-au părut geniale; ar fi fost, și încă este ceva de povestit despre oricare dintre ele. Mi-a plăcut perspectiva din care a fost prezentată fiecare temă și am găsit în toate o energie fantastică și oameni înțelegători. Cele două zile cu activități au reușit astfel să formeze un fel de rutină plăcută – nu în sensul ei propriu, fiindcă o rutină presupune timp pe care, din nefericire, nu l-am avut – a trecut repede, totuși am ajuns să ne înțelegem cu toții atât de bine.

Probabil că am regăsit în aceste câteva zile și un sentiment de apartenență; în mod romantic s-ar putea spune că am locuit împreună, fiecare cu ideile și, poate, cu ciudățenia lui, și am scris puțin împreună. Am format o echipă foarte bună și am păstrat o atmosferă destinsă, atmosferă de care, însă, nu m-am putut bucura la maximum numai din cauză că situația mi s-a părut mai tot timpul ireală. Îmi amintesc foarte bine că, cel puțin în primele două zile, cea în care am ajuns și cea care a început cu atelierul de poezie, mă uitam la cei din jur și nu îmi venea să cred, în primul rând că tabăra s-a ținut până la urmă și, în al doilea, că nu prea știam ce să fac, deși mă entuziasmasem atât de tare – de fapt, se poate să fi părut oarecum stranie la cât de mult mă uitam. Faptul că am avut șansa de a cunoaște scriitori atât de importanți a fost în sine extraordinar. Am avut o singură carte la mine și aproape că nu am îndrăznit să cer autograf – în ziua în care am plecat eram absentă, destul de amețită, și tot drumul până acasă mi s-a părut că ne-am despărțit extrem de brusc. M-am bucurat enorm când am auzit părerile ilustratoarelor despre povestea mea, deși sunt trei ani de când am scris-o, și îi datorez Martei niște schițe care arată exact cum mi-aș fi dorit; mi-a părut puțin rău că nu am cerut nicio părere în legătură cu ceea ce scriu acum.

Scriind și citind aceste impresii împreună cu mențiunile din mail-ul editurii, care sugerează să aleg și un moment preferat, mi-am dat seama că am dat cu atâta ușurință o însemnătate colectivă taberei de la Alma Vii: nu am putut să redau mai bine apropierea dintre noi decât prin ceea ce voi declara partea mea preferată a taberei: în prima seară, 12 persoane s-au așezat , pe rând și cumva radial, în jurul unui foc făcut în cazan și au tăcut timp de un sfert de oră, orbitând teribil de vii, scriind, descriind involuntar în minte.

Dacă la anul ne vom revedea, măcar o parte dintre noi, o să ne amintim imediat unii de alții și vom continua firesc povestea. Eu, spre exemplu, scriu poezie și, la un moment dat, chiar m-am ferit de proză, dar mi-am promis că, la următorul concurs Arthur, voi scrie orice, colorat și dubios – în limita impusă de oricare cerință – ca să mai vin o dată.

Matei Someșan:

Patru ani sunt o perioadă destul de lungă, mai ales pentru un adolescent ca mine. Cu pandemia și restricțiile aferente, n-am mai fost în tabere, așa că am fost foarte încântat să aflu că se reia tabăra de creație Arthur. Abia așteptam să revăd Alma Vii, satul parcă desprins din basm pe care-l mai vizitasem cu patru ani în urmă. Nu vă spun ce greu au trecut zilele până la plecare: unele cu voie bună, dar cele mai multe cu plictiseala atârnând în aerul cald și greu de vară. Îmi pregătisem de mult bagajele. În dimineața plecării m-am trezit devreme, nerăbdător să mă îmbarc în trenul care avea să mă ducă în inima țării. Acesta, însă, întârzia, accentuându-mi starea de panică… Să nu mai spun ce stresată era mama, care urmărea mersul trenurilor și mă dirija de acasă! Am așteptat cu rucsacul în spate pe peronul plin de persoane frustrate o oră și jumătate până când trenul s-a târât cu chiu cu vai în gara din Cluj-Napoca. Cu o întârziere din ce în ce mai mare, am ajuns în final în gara din Mediaș unde, pentru că întârziasem atât de mult, eram așteptat doar de un taxi. Și nici pe acesta nu l-am prins la timp, căci o persoană în mod clar mai puțin aeriană ca mine l-a luat înaintea mea, lăsându-mă singur în spatele gării. Am reușit totuși să conving alt șofer, un bătrânel simpatic care deținea propria lui firmă de taximetrie să mă ducă până în satul aflat la câțiva kilometri depărtare de Mediaș.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns a fost să mă retrag în răcoarea oferită de interiorul căsuțelor tradiționale săsești care servesc ca spații de cazare în Alma Vii. Acolo i-am reîntâlnit pe Darius, colegul meu de cameră și pe Gabi, care au participat și la ediția din 2018 a taberei. M-am bucurat atât de mult la vederea locurilor și chipurilor familiare! Nici nu am apucat noi să vorbim puțin, că s-a și convocat adunarea generală în care ne-am prezentat și i-am cunoscut și pe ceilalți participanți. S-a dovedit că fiecare dintre noi avea o funcție secretă în lumea vrăjitorilor lui Harry Potter, deși nimeni nu a recunoscut asta în mod deschis. După lectura Ioanei Nicolaie, am mers pe dealul din spatele restaurantului (care era, după caz, și sală de conferințe) și... ce credeți? Am văzut stelele! Mda, știu, la urma urmei, cine nu a văzut până acum stelele? Dar nu cred că ați mai văzut vreodată atâtea stele câte am văzut eu în acea seară. Nu era nicio lumină în jur care să le facă să pălească. Peisajul și atmosfera erau atât de impregnate de calm și de frumos, încât părea o scenă de poveste, iar eu mă simțeam pregătit pentru aventură. De fapt, chiar intrasem pe nesimțite într-o poveste care tocmai începea: ediția a zecea a Taberei de Creație “Locuiește în poveste”.

Marta Crețu 

Chiar dacă a fost prima tabără în care am participat, ,,Locuiește în poveste” va fi pe departe cea mai frumoasă și memorabilă activitate de acest gen pentru mine. Aici s-au legat prietenii inedite, au rodit idei creative nemaivăzute în fiecare atelier de creație, am învățat fiecare cum să ne exprimăm artistic și cum să lucrăm în echipă. Nu pot să aleg doar o singură amintire preferată din tabără, dacă aș putea aș însuma întreaga experiență ca o amintire unitară pe care aș repeta-o de fiecare dată în care mi s-ar oferi ocazia. Nopțile de cântat la ukulele în jurul focului, explorarea taberei din prima zi, serile de lectură, bezelele arse, jocurile inventate împreună, mansarda scoasă dintr-un film horror până să aflăm existența becurilor ei, mesele de prânz și cină umplute de râsete, toate acestea sunt doar vârful iceberg-ului. Întreaga atmosferă a fost de nedescris și imposibil de frumoasă. Foarte mulți dintre noi regretă că nu vom mai putea participa în anii viitori ori din cauza limitei de vârstă, ori că am fost deja la 3 dintre aceste tabere. Dacă aș putea da timpul înapoi doar ca să petrec încă câteva momente la Alma Vii, aș face-o fără să mă gândesc de două ori.

Foto: Ema Cojocaru