Rostogol iluzionist este cel mai nou volum din seria scrisă de Lavinia Braniște și ilustrată de Andrei Măceșanu. Am vrut să aflăm de la Lavinia ce a amuzat-o cel mai tare când a scris noua poveste cu Rostogol. Și de ce ar fi citit Lavinia Braniște în copilărie Rostogol iluzionist. 

Mai jos poți citi capitolul Planul pentru spectacol din ultimul volum al seriei Rostogol.  

LAVINIA BRANIȘTE: Cel mai tare cred că m-a amuzat să scriu scenele în care personajele negociază rolurile pe care le vor avea în spectacolul de iluzionism și comicărie. Pentru că nimeni nu e dispus să fie ridicol și să fie umilit, nici măcar de dragul jocului. A trebuit să mă gândesc la personalitatea și obsesiile fiecărui copil și să văd cam ce metode de convingere ar fi putut folosi Rostogol, cel care încearcă să pună spectacolul cap la cap.

Un alt lucru care m-a amuzat teribil a fost limbajul din cartea lui Iosefini, „Din tainele iluzionismului”, carte care s-a păstrat din fosta bibliotecă a bunicului meu și pe care am citit-o înainte de a începe să scriu acest volum cu Rostogol. Am folosit multe cuvinte de acolo: Iosefini vorbește despre tururi de dibăcie, palmări de monede, înțepenire (și cum să scăpăm de ea), tăiatul asistentului etc. Am citit cartea având în minte toate personajele și ideea poveștii mele cu Rostogol și a fost foarte distractiv să selectez din ea elemente pe care să le folosesc în spectacolul personajelor mele.

În copilăria mea, în anii ’80, nu se găseau atât de multe cărți ca astăzi și nu prea aveai de unde să alegi, așa că orice carte era foarte prețioasă. Dacă Rostogol iluzionist ar fi existat atunci și ar fi reușit mama să facă rost de el, ar fi fost adorat în primul rând din simplul motiv că e o carte. Și e o carte care arată foarte bine, e un obiect de calitate. M-ar fi fascinat ilustrațiile frumoase, hârtia bună, coperta cartonată. Cred că mi-ar fi plăcut și textul destul de mult (și să mă iertați că fac această mărturisire lipsită de modestie), pentru umor și pentru că ideea lui Rostogol a venit, după cum am mai povestit cu alte ocazii, din imaginile din copilărie, când bunicul meu creștea purcei. Îmi plăceau mult purceii mici și mă jucam cu ei cum te-ai juca cu un cățel. Dacă vă întrebați care e relația mea cu carnea de porc după ce am scris seria cu Rostogol, ei bine, răspunsul ar fi că Rostogol e una și carnea de porc e alta și mai multe nu zic!

Planul pentru spectacol 

Mulțumit că Socott a venit cu becuri în blană, precum cocoșul din Punguța cu doi bani, care a fost trimis în lume și s-a întors plin de bogății, Rostogol avu un impuls să-l strângă în brațe pe vulpoi, ceea ce și făcu. Dar asta îi stânjeni pe amândoi. Deși se cunoșteau deja de multă vreme și viața îi pusese la tot felul de încercări, pentru a le dovedi în cele din urmă că n-au de ce să se îngrijoreze, fiindcă sunt asemenea păsărilor cerului, nu obișnuiau să-și manifeste afecțiunea în public. Nu ajunseseră încă să cunoască puterea îmbrățișării. Nu știau ce bine e când un prieten te strânge în brațe cu atâta drag, încât îți trosnesc oasele și te temi să nu-ți spargă becurile de pe tine și de asemenea nu știau ce magnet e îmbrățișarea pentru cei lipsiți de afecțiune care stau pe margine și se uită cu jind la vărul lor arici, de exemplu, care se chinuie să-și scoată din țepi niște baloane sparte. 

Dihorul Ilarian, care avea un suflet pe atât de mare pe câtă energie avea de oferit, sări peste ei și-i cuprinse pe amândoi cum putu și-i strânse și mai tare. 

— Ce mă bucur c-ai rezolvat! strigă el, fără să știe exact cine ce rezolvase.

Rostogol, văzându-se cu dihorul în spinare, se gândi că e un moment bun să-i prezinte lui și de asemenea celor de față planul său pentru spectacolul de iluzionism și comicărie. 

Așadar, avea de gând să facă următoarele: palmări de monede, surprize cu eșarfe, apariția și dispariția iepurelui în joben și tăierea asistentului în două. Plus clovnerii cu două persoane burtoase îmbrăcate în pantaloni largi, roluri pentru care îi alesese pe Socott și Șobo. 

— Asta înseamnă că în perioada următoare ar trebui să mănânc foarte mult ca să fac o burtă spectaculoasă, nu? întrebă încântată cârtița. 

— Nu neapărat, răspunse Rostogol, fiindcă avem destule baloane rotunde pe care le putem umfla ca să mimăm o burtă. Nu-i așa? întrebă el către responsabilul cu baloanele, însă acesta se făcuse nevăzut. În fine, spuse Rostogol, burta e ultima dintre probleme. 

— Ce tare! strigă Ilarian. Ce probleme mai sunt? 

Rostogol își scoase carnețelul cu idei și sentimente, și-i prezentă dihorului o problemă care-l privea direct. 

— Uite, dat fiind că tu ești o ființă așa… cum să spun… așa lungă, m-am gândit că ar fi amuzant să te tăiem cu ferăstrăul, dacă ai fi și tu de acord, bineînțeles. 

Ilarian făcu dintr-odată o față speriată. 

— Mă rog, ar fi o iluzie a Maestrului Porcelan, zise Rostogol rânjind. Dar pentru orice iluzie trebuie să ne pregătim temeinic, iar pentru aceasta anume pregătirea constă în faptul că ne mai trebuie un dihor. 

Se dădu mai aproape de Ilarian, puse mâna la gură și-i șopti: 

— Tu o să stai în jumătate de cutie și celălalt în jumătatea cealaltă și tu o să stai cu capul afară și fundul în jos, iar celălalt cu capul în jos și fundul afară. Șmecher, nu? 

Și apoi îi făcu discret cu ochiul. 

— Mă bucur că te-ai gândit la mine să stau cu capul în sus și nu în jos, dar adevărul e că eu sunt o ființă destul de exotică prin părțile acestea și nu știu unde o să mai găsești pe cineva ca mine… Sunt unic, ca să zic așa… 

Rostogol făcu ochii roată în jur și constată că toți prietenii erau cam „unici“, dacă ar fi fost să se exprime ca dihorul. 

— Nu se poate să fii atât de exotic! 

— Ba se poate! strigă Ilarian și bătu din picior. 

Purcelul se uită la Ilarian și Șobo, la Socott și Ilarian, la Șobo și Socott, încercând să potrivească jumătate de corp cu jumătate de corp, dar nu se potriveau nicicum. 

Îl cuprinse disperarea. Momentul tăierii asistentului urma să fie punctul culminant al spectacolului, nu putea rămâne fără el. Plus că începuse să-și pregătească deja recuzita, cutia care avea să fie tăiată și pânza neagră care avea să-i camufleze pe cei doi asistenți care trebuiau să pară unul. 

— Nu se poate să n-ai frați! strigă Rostogol cu o voce guițată. 

Socott se făcu că plouă, el n-ar fi putut să-i fie de folos purcelului și să mai aducă pe cineva care să semene cu el, fiindcă tăiase orice legătură cu neamul vulpesc. 

— Ar mai fi iepurașul și mama lui, spuse către Rostogol, deși mama e așa mai, cum să zic, lată în șolduri. Dar ei și-ar dori să apară în spectacol și de fapt, sincer să fiu, asta a fost o condiție ca să ne dea instalația, începu vulpoiul să explice repede, sperând că lui Rostogol nu-i va veni ideea să-l taie pe el. 

— Știi cine are mulți frați identici? făcu Șobo încercând să umfle unul dintre baloanele sparte pe care le lăsase pe acolo Păducel.

Rostogol ciuli urechile. 

— Tu! 

Și crudul adevăr era chiar ăsta: că în timp ce toți erau unici, sau cel puțin așa se înfățișau lumii, Rostogol, oricât s-ar fi străduit să fie artist sau ce încerca el să fie, era tot timpul unul din cei unsprezece, deloc, dar absolut deloc exotic pentru meleagurile acestea. 

Șobo avea dreptate. Cel mai simplu ar fi fost să-și convingă doi dintre frați să participe (nici n-ar fi fost prea complicat, fiindcă ar fi putut să-i cumpere ușor cu tot ce le-ar fi oferit de mâncare). Însă gândul îl îngrozi și spuse dintr-odată: 

— Dar Maestrul Porcelan nu poate să taie un porc! N-are cum!