Emanuel Pavel, cititorii miniGrafic vor să te cunoască mai bine. Ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Sunt ilustrator de carte, de cărți educaționale și de cărți de povești. Deși fac asta doar de 15 ani, mi-a plăcut dintotdeauna să desenez.

Cred că primele desene le-am făcut prin clasa a II-a, pe banca a doua din rândul de la geam. Vorbim de anii '80. Inventam tot felul de mașinării fantastice, cum ar fi o mașină de tuns iarba care, simultan, tricotează și joacă badminton. Apoi, prin clasa a V-a, mi-a căzut în mână un număr al celebrei reviste PIF. Acela a fost declanșatorul! Țin minte foarte clar că atunci mi-am zis: „Vreau și eu să desenez așa. Pot și eu!” Până în liceu am umplut cu desene o puzderie de caiete studențești. Desenam mult, oriunde prindeam un colț de masă liber, la televizor, în timpul prânzului, dar mai ales pe ultimele pagini din caietele de teme.

Din păcate, nici nu s-a pus problema să urmez o școală de arte, pentru că nu asta era tradiția familiei noastre. Așa că dintre „două rele” s-a preferat cel mai mic și în anii ‘90 am ajuns student la Jurnalistică. Cumva, mi-a plăcut ideea, pentru că aveam senzația că știu să scriu. Apoi, pentru multă vreme (peste zece ani) am lucrat în presa locală din Galați. Și-n tot acest timp am continuat să desenez. 

La un moment dat, după anul 2000, m-am mutat în București și, ca să nu mai lungesc vorba, am început aproape imediat prima colaborare pe desen cu o editură. La scurt timp mi-a devenit foarte clar că mă pot întreține doar din desen și m-am dedicat exclusiv acestui domeniu. Ce poate fi mai fain decât să desenezi toată ziua?

Am aflat că seria Puf, aventuri într-un joben a început pe Facebook pe 1 iunie 2020. Pandemia a avut vreo legătură cu inițierea acestei serii sau aveai ideea mai demult? Și ai știut de la bun început că vrei să creezi povești scurte, de o pagină, fără cuvinte?

Prima „aventură într-un joben” a fost un cadou pentru copii. Mi-am dorit să le dăruiesc un strop de veselie și culoare în acei ani frustanți. A fost ceva care a pornit din inimă.

Ideea îmi venise cu doar câteva zile înainte, în ultima săptămână a lui mai, în timp ce răsfoiam arhiva personală de desene. Am revăzut un personaj mai vechi de-al meu, din ultimul an de liceu, și nu prea mi-a plăcut. Am vrut să-l refac și, după câteva strădanii, a ieșit Puf. Pot doar să vă spun că nu seamănă mai deloc cu străbunicul lui.

Ca să mă întorc la întrebarea ta, da, Puf a ieșit la suprafață ca un fel de antidot la melancolia și tensiunea acelei perioade. La început, în primele planșe, n-a fost niciun fel de strategie creativă, nimic. Apoi s-a conturat un oarecare plan: mi-am dat seama că formatul ales, respectiv o pagină — o poveste, se potrivește de minune cu mediul de difuzare, exclusiv online. Apoi mi-am dorit (sau am visat?) ca aventurile lui Puf să fie înțelese de fiecare privitor, indiferent de vârstă sau de naționalitate. Să aibă un caracter universal. Așa se explică lipsa cuvintelor sau a „bulelor” de dialog din poveștile lui Puf. Când îl desenam, știam doar că iepurașul meu trebuie să-și păstreze inocența și bucuria de a țopăi în universul lui. Asta a fost — și este — singura „strategie” solidă după care construiesc aventurile din joben.

Personalitatea lui Puf s-a format și rotunjit de la o poveste la alta. Pur și simplu Puf a venit și continuă să existe.

Cum de l-ai ales ca protagonist pe clasicul iepuraș și nu un animal mai… exotic?

Glumind, pot să-ți spun că am băgat mâna pân’ la cot în joben și am scos un iepuraș! Când l-am desenat pentru prima oară aveam în minte și prima lui poveste. Așa că a fost destul de simplu: Puf este iepuraș pentru că asta este și sursa lui de inspirație, străbunicul lui din arhiva mea de desene. Ce-i drept, un iepure mai puțin magic și mai morocănos.

De unde vine inspirația pentru micile povești cu Puf?

Din gândurile fugare cu Puf care mă fac să zâmbesc.

Uneori, am senzația că poveștile îmi vin în cap gata făcute, ca și cum s-ar construi singure înainte de a ajunge în mintea mea. Eu doar le agăț pe cele mai simpatice și le dau formă. Ca să-ți faci o imagine mai clară, e ca și cum m-aș uita la un desen animat și aș alege de acolo doar cadrele care spun cel mai bine povestea.

Alteori, mă gândesc la „ce-ar face Puf dacă...” și încep să mă joc cu ideile. Aici mă ajută faptul că îmi știu foarte bine personajul și că universul din joben e deja bine conturat.

Care au fost favoritele cititorilor? Dar ție, care ți se par cele mai reușite povești cu Puf?

Mi-am pus și eu, mai demult, întrebarea cu cititorii. Am încercat la un moment dat să țin evidența like-urilor și a inimioarelor primite de Puf (că doar vorbim de mediul online, nu?), numai că m-am cam încurcat în procente. Acum vreun an, cele mai votate erau cele „de stare” — cu ninsori abundente, cu ploi îndelungi de toamnă ori chiar cu plăcintă cu dovleac. În final, am renunțat să mai contabilizez și acum mă bucur de fiecare „vot” nou, pentru că asta înseamnă că aventurile lui Puf au mai bucurat încă un copil. Ăsta este rostul lui Puf, pentru asta l-am desenat: să ajungă la cât mai mulți copii, indiferent de vârsta lor și să împrăștie numai bucurie în jurul lui.

Mie îmi plac toate poveștile cu Puf, pentru că mă fac să zâmbesc încă de când îmi vin în cap. De multe ori, mă trezesc zâmbind cu gura până la urechi chiar în timp ce le desenez. Mă bucur de fiecare pagină–poveste a lui Puf pe care reușesc să o termin, așa că n-am cum să am „povești preferate”. Pot să spun că unele sunt mai vii cromatic, altele mai detaliate ori mai năzdrăvane, dar asta nu le face pe unele mai reușite decât altele. Pentru mine, fiecare aventură a lui Puf are farmecul ei și, din acest motiv atât de simplu, toate îmi plac!

Ideea de a le aduna într-un volum a venit firesc? Vei continua seria cu Puf?

A venit de la prieteni, după aproximativ un an și jumătate de aventuri cu Puf publicate pe Facebook. A venit mai întâi ca o adiere, apoi a devenit din ce în ce mai insistentă. Mie nu-mi venea să cred că personajul meu a ajuns atât de popular, dar oriunde mă duceam trebuia să răspund la întrebarea: „Când scoți primul album?”. Așa că, până la urmă, m-am convins și eu că „TREBUIE” și am început să lucrez sistematic la noi și noi aventuri în joben. Nu a fost ușor, pentru că îl desenez pe Puf doar în timpul liber, dar în cele din urmă s-au adunat destule pagini pentru un volum. Am propus proiectul Editurii Art și, spre surprinderea mea, a fost îmbrățișat cu căldură din prima clipă. Am primit contractul pentru cartea cu Puf chiar de ziua mea! Vă imaginați ce bucurie! Acum, când țin cartea cu Puf în mână, încă nu realizez ce mi s-a întâmplat și cum s-a întâmplat. Ca și cum totul ar fi început ieri!

Cartea n-ar fi fost posibilă în forma de acum fară entuziasmul profesioniștilor de la miniGrafic. Am colaborat grozav cu ei! Vreau să le mulțumesc din nou tuturor celor care s-au implicat, pentru că trebuie să afle cât de mult îi apreciez pentru plusul de magie pe care l-au adus „Aventurilor într-un joben”. 

Desigur, seria cu Puf va continua. Nu este o promisiune, este o certitudine. Asta mi-a fost clar încă de la primele povești, pentru că, dintre toate personajele pe care le-am născocit de când desenez, Puf mi-e cel mai drag și exprimă cel mai bine ceea ce simt. Puf este pentru mine expresia inocenței ori, dacă vrei, fărâma de copilărie pe care o purtăm cu noi de-a lungul vieții, de care la un moment dat s-ar zice c-am uitat, dar care se reactivează — de exemplu — atunci când facem bradul de Crăciun.

Am aflat că lucrezi și la câteva proiecte de bandă desenată fantasy și istorică. Ne poți spune mai multe despre ele?

Îmi place istoria, iar banda desenată istorică îmi dă motivația să scotocesc și mai mult în trecut, în special în perioada medievală. Când am aflat, în 2021, de Festivalul Internațional de Bandă Desenată Istorică de la Brașov, n-am mai stat pe gânduri. M-am implicat 110%, am trimis lucrarea și... am primit unul dintre cele șase premii ale festivalului. De atunci am participat în fiecare an. Anul acesta, festivalul a împlinit șase ediții.

Tot documentându-mă an de an, am aflat foarte multe lucruri interesante pe care, inevitabil pentru mine, vreau să le desenez. Sunt multe povești extraordinare acolo, în istorie și tare îmi doresc să reușesc să spun în felul meu măcar câteva. Deocamdată, proiectele mele de bandă desenată istorică sunt în faza de documentare, schițe și construirea scenariului. Este o muncă migăloasă, care cere timp. Nu am multe proiecte istorice, dar sunt vreo două-trei pe care chiar vreau să le transform în romane grafice. Lucrez la ele printre firimituri de timp liber. Va mai dura un pic, dar pot să vă asigur de pe acum că vor fi aventuroase, să zicem în stilul Celor trei mușchetari, dar și cu respect maxim pentru adevărul istoric.

Mai am și un proiect de roman grafic fantasy, câteva pagini din el sunt deja desenate, dar, la fel ca în cazul proiectelor istorice, va mai dura până la concretizare. Mai ales acum, când, evident, Puf a devenit un proiect prioritar.

Tot pe Facebook ai o altă serie de benzi desenate, Scufița Foarrrte Roșie. Care este conceptul?  Ne poți arăta una din poveștile tale preferate din această serie?

Am început Scufița Foarrrte Roșie (sau „SfrRR”, cum îi spun pe net) la un an după seria cu Puf și, dintre toate proiectele personale de bandă desenată la care lucrez acum, este cel mai aproape de finalizare. Cred că la anul va fi gata, cel puțin din punctul meu de vedere. Și mă gândesc tot la un album, pe care fanii de pe Facebook îl cer deja.

Deși personajul principal ține tot de copilărie, Scufița Foarrrte Roșie este un proiect total diferit de Puf. Această Scufiță este un copil, care, crescând într-o lume a adulților, s-a îmbibat fără voia ei — ca toți copiii, de altfel — de toate metehnele lor și se comportă ca un adult pentru că așa a înțeles ea că este normal. De aceea poate părea crudă ori este judecată că se comportă nepotrivit, deși „nu așa fac și oamenii mari?” Aventurile ei au loc într-o lume în care basmele și personajele lor sunt reale și se întrepătrund la tot pasul, influențându-se unele pe altele. De altfel, mottoul acestei mici serii de benzi desenate este „Scufița schimbă poveștile!” Este un proiect foarte haios, cu mult umor, dar este pentru oameni mari. O să vă arăt primul episod, care nu este atât de crud.

Care este procesul tău de lucru?

Datorită naturii muncii mele de zi cu zi, adică aceea de ilustrator de carte, mi-am optimizat la maxim modul de lucru. De exemplu, pentru viteză, desenez aproape exclusiv digital, pe tableta grafică.

Când vine vorba de benzi desenate, croiesc mai întâi mental povestea – de unde pleacă și unde vreau să ajungă. Apoi încep să lucrez la personaje. Dacă este vorba de o bandă desenată istorică, care implică un stil de desen realist, aceasta este etapa în care fac și documentarea vizuală, pentru a reda cât mai fidel costumele și armele epocii în care se va petrece povestea respectivă. 

Apoi finalizez în scris scenariul și-l împart pe pagini, pe care le schițez sumar pe hârtie (sau, uneori, direct în calculator). Aș putea spune că aceasta este etapa cea mai complexă, pentru că trebuie să mă asigur că, odată încheiată, povestea mea are de toate, și acțiune, și atmosferă, că transmite exact ce mi-am propus la nivel de informație. Abia după ce închei această etapă, trec propriu-zis la desenat. Iar aici fac ce fac toți ilustratorii, adică transfer desenele pe curat în PC, cu maximum de detalii și acuratețe, le „trag în tuș”, le colorez, pun „bulele” pentru text, apoi textul aferent ș.a.m.d. E un proces care poate dura și două-trei zile pentru o singură pagină, dacă fac numai asta. Dar, cum lucrez benzi desenate doar în timpul liber, de obicei durează și mai mult.

Cred că cel mai dificil aspect al lucrului la o bandă desenată este... managementul personal al răbdării. Nu știu cum e la alți ilustratori, dar eu unul ard de nerăbdare încă de la primele desene să o văd terminată. Și pe măsură ce înaintez cu lucrul, nerăbdarea devine practic motorul care împinge proiectul înainte, spre finalizare.

Benzile desenate sunt minunate, iar pentru mine este o mare bucurie că asistăm acum la un reviriment al acestora în România. Interesul cititorilor a crescut, iar editorii au înțeles că există cerere. Procesul acesta a început de câțiva ani, cu Editura Grafic în prima linie. Nu știu vreo altă editură de la noi care să fi scos pe piață atâtea albume de bandă desenată, toate de o calitate maximă, pornind din niște vremuri în care s-ar fi zis că acest fel de a spune povești e ceva desuet. Uite că nu e așa!

Interviu și fotografii de Ema Cojocaru