Interviu cu artistul plastic Ștefan Georgescu despre „Soarele furnicilor”: „Topîrceanu e un melancolic vesel, care mereu ascunde lucrurile mari în lucrurile cele mai mărunte”

Artistul Ștefan Georgescu a ilustrat recent volumul Soarele furnicilor, cu versuri de George Topîrceanu, publicat la Editura Vlad și Cartea cu Genius. Ați remarcat, cu siguranță, coperta viu colorată cu acei cocori negri, care te ademenesc să răsfoiești cartea – moment în care dintre pagini se revarsă o avalanșă de culori și texturi care-ți gâdilă văzul și te inundă de bucurie. Ne-am dorit să aflăm de la Ștefan care este tehnica sa de lucru, ce provocări a întâmpinat, care este părerea lui despre poetul George Topîrceanu și alte povești din viața de ilustrator de carte. Deși este o persoană discretă, ne-a răspuns cu drag la întrebări și ne-a trimis chiar și o fotografie cu el și cartea (și încă cineva, care nu se observă la prima vedere). Îi mulțumim pentru deschidere și pe voi vă invităm să citiți interviul. :)  
 

Ștefan Georgescu, aflăm din prezentarea ta că, atunci când nu desenezi, îți ocupi timpul cu „sculptatul digital, istoria, jocurile și soldățeii de plastic”. Ce altceva ne mai poți spune despre tine? Cum ai început să desenezi, ce-ți place, ce te supără?

Am început să desenez de mic. Mi s-au pus creioanele și hârtia la dispoziție, restul a venit de la sine, cum e cazul pentru majoritatea copiilor. Diferența o face susținerea de care ai parte. Primeam foarte multe cărți, am fost plimbat des pe la muzee și galerii. Prin școală eram chitit să fac grafică de jocuri, iar în liceu am decis că vreau să fac ilustrație de carte. 

Îmi plac gâzele, animalele, plantele, îmi plac structurile organice și toată ingineria naturii pe care nu o putem vedea cu ochiul liber și din acest motiv o luăm de bună. Sunt catedrale gotice ascunse în frunze, procese care fac gândacii să poarte platoșă milaneză și există mai multă rețelistică sub un pom decât într-un data center Amazon. Mă supără că oamenii nu văd toate lucrurile astea uimitoare și mă supără că nici măcar nu e vina lor. Construim o lume care te asaltează din toate părțile, îți dă mult, repede, ieftin, gălăgios, o lume în care totul e content. 

Poate că asta mă supără cel mai tare, faptul că s-a ajuns la un consens tacit ca orice face omul cu mâna, efortul și nervii lui să se definească drept „conținut”. Nu literatură, muzică sau desen, nu ceva făcut, ci content. Și totul e content, că e un tweet scris stând în trafic, sau o melodie la care ai lucrat șase luni. Se suie frumos pe banda rulantă, platforma zice „Iată! Content nr. 51231580”, apoi e aruncat la gunoi. Și ți se dă de înțeles că nu e bun. Că nu-i valoare acolo. Că trebuie să mai încerci. Uite niște guidelines. Uite ce prinde, fă mai bine data viitoare. Schimbă-ți gusturile, abordarea, tehnica. Uite o listă cu pasiuni care au obținut scoruri bune în ultimele 31 de zile. Dar ce nu-ți zice „platforma” în timp ce te aruncă la gunoi e că, atât cât a stat coletul tău pe bandă, zeci de roboței l-au întors pe toate părțile ca să-și burdușească ghiozdanele de date pe care o să le vândă mai departe. Stai și faci content și nu mai ai dispoziția să vezi că furnicile știu să construiască ferme sau că un gândac de bălegar are armură mai mișto decât cel mai mare duce renascentist. 

Cum ai ajuns să ilustrezi volumul Soarele furnicilor?

S-a întâmplat la scurt timp după publicarea de către Editura Frontiera a volumului Ce a uitat călătorul, un text semnat de Brad Florescu, pentru care am făcut ilustrația. Mi s-a acordat multă libertate și cred că s-a simțit, grafica a fost apreciată.

Care e relația ta cu poeziile lui George Topîrceanu? Le știai dinainte, îți plăceau sau le-ai (re)descoperit cu ocazia lucrului la acest volum? Ai un poem preferat?

Pentru mine Topîrceanu e un amestec de umor, optimism și autoironie turnat peste un pat de cuie. E un melancolic vesel, te face să râzi, să zâmbești, dar în același timp te ține ceva, e apăsător. Și mereu ascunde lucrurile mari în lucrurile cele mai mărunte, sau, altfel spus, le descoperă și apoi le pune la loc, te lasă și pe tine să le găsești. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc, cred că ne-am fi împrietenit. Mi-aș dori să-mi fac timp și să revin la textele lui cu o altă direcție vizuală. Cât despre poezii preferate, îmi plac „Poșta redacției” și „Balada unui greier mic”.

Cum ai ales stilul, paleta cromatică? Ai mers într-o direcție diferită de ce ai lucrat înainte sau te-ai păstrat într-o zonă similară?

Am pornit de la ce făcusem pentru (Ce a uitat) „Călătorul” – mi-am dorit să mențin aceeași linie, e o direcție care-mi permite să lucrez cu siluete clare, puternice, care la rândul lor să compună niște pete destul de generoase ca spațiu, cât să acomodeze texturile și motivele cu care-mi place să mă joc. Lucrările sunt digitale, dar încerc întotdeauna să le dau o factură care să te ducă cu gândul la tehnicile tradiționale, să aibă căldură, fiindcă desenul digital de la mama lui e rece, așadar mereu îmi propun să estompez latura asta. Dacă petele sunt suficient de mari și texturile au loc să respire, cred că tehnica funcționează – iar texturile sunt mereu lucrate tradițional, sunt practic niște lucrări abstracte în tuș pe care le scanez ulterior și le combin cu desenul digital. Asta la nivel de tehnică. Stilistic vorbind, am căutat ca ilustrațiile să aibă umor, să fie viu colorate, dar să nu fie „pentru copii” – mi-am dorit să aibă un pic de tăiș, până la urmă scriitura lui Topîrceanu ascunde tot soiul de critici și ironii, te invită să rămâi mai mult timp asupra cuvintelor. Așa și cu ilustrațiile, le-am lucrat astfel încât să ascundă texturi, tipare și încrengături.

Ce provocări ai întâmpinat în timp ce ai lucrat la Soarele furnicilor? Au fost scene sau poezii care s-au lăsat desenate mai greu? 

Pentru „Acceleratul” m-am străduit să-mi iasă exact trenul respectiv, fiindcă spre deosebire de celelalte poezii, aici era vorba de un personaj, un vehicul anume. Pentru o poezie despre găini și gâște merge să desenez orice seamănă a găină sau gâscă, am mai multă libertate, dar aici trebuia să fie musai Acceleratul. Nu mi-a ieșit, am ajuns să-l trasez peste o poză, în repetate rânduri, dar să nu mai spui nimănui. Și la „Țârul și scrumbia” am crezut că înnebunesc, nefiind un specialist în țâri, ori scrumbii, și nefiind nici pescar, m-am documentat cum am putut. Spre confuzia mea, definiția pentru „țâr” este o scrumbie mică, așa că am ajuns să desenez un pește mic și unul mare, ocazie cu care îmi cer scuze față de cunoscători, în caz că i-am dezamăgit.

Mie mi se pare că întregul volum e delicios vizual, dar ai cumva o ilustrație de care ești mulțumit în mod special?

Cel mai tare mă bucură cum au ieșit cocoșii și găinile din „Un duel” și doamna Toamnă din „Balada unui greier mic”. A, și curcanul din „Primăvară”, cred că ar arăta bine tipărit pe un format mare. În general, mi-a făcut plăcere să desenez păsările, cum sunt și cocorii care au ajuns pe copertă.

Cum decurge procesul tău de lucru? Desenezi în continuare pe hârtie? 

Schițele mi le fac pe hârtie, dar rezultatul final ajunge să fie digital. Nu fiindcă îmi place mai mult desenul digital, ci pentru că îmi permite să lucrez repede. Mereu încep cu o etapă de documentare, îmi fac moodboard-uri, adun referințe, mă întorc la cărțile preferate, îmi conturez un univers până când se produce un declic. Apoi schițez compoziția în linii mari, trasez siluetele digital, le curăț, stabilesc cromatica, aplic texturile și la final intervin din nou cu desen – ochi, perișori, umbre, toate miciile detalii vin la final. Iar după ce toate acestea sunt gata, am câteva „layere” de imperfecțiuni, texturi desenate de mână pe care le aplic – praf, stropi, zgârieturi, mici accidente intenționate.

Ne poți arăta o schiță legată de Soarele furnicilor? Ai personaje recurente (un anume animal, o pasăre sau un element al naturii) sau, de ce nu, mici detalii secrete pe care le introduci în ilustrații? 

Când n-am o idee mai bună, fac o pasăre, un pește sau un melc, astea sunt bestiile mele de bază, mă ajută mereu să ies din blocaje și îmi dau spor la lucru. Îmi pregătesc tipare elaborate pe care le aplic pentru detalii, practic și ele sunt lucrări în sine, dar le gândesc în așa fel încât să le pot decupa în tot felul de combinații, ca să obțin o varietate de semne care să complementeze desenul de bază. O altă găselniță (ca să nu-i spunem pe nume, manieră) sunt rămurelele și frunzele pe care le folosesc ca să controlez spațiul negativ și să echilibrez compoziția. Am o tendință de a supraîncărca pagina, din fericire mă mai țin în frâu colegii de proiect din editură și autorii.

Etapă de lucru la ilustrarea poemului „Octombrie” de la paginile 54-55.

Ce ilustratori urmărești? Ne poți recomanda și câteva volume ilustrate sau de bandă desenată care îți plac foarte mult?

Dave McKean a fost prima mea pasiune, practic când m-am hotărât că vreau să fiu ilustrator am zis că vreau să fiu ca el, mă rog, să desenez ca el. „Wolves in the Walls”, „Black Dog”, „Raptor”, ce a făcut pentru „Sandman”, mereu m-au atras. Apoi Shaun Tan cu „The Arrival”, un roman grafic mut monumental, „Rules of Summer”, „The Rabbits” și „Singing Bones”. (La Vlad și Cartea cu Genius a apărut „Regulile verii”, iar la Grafic, „Povești din suburbia îndepărtată” și „Sosirea” - n.r.). Ar mai fi Jeffrey Alan Love cu „Notes from the Shadowed City” și ilustrațiile pentru „Norse Myths”. Era să uit de Mattias Adolfsson, iar recent l-am descoperit pe John Caple, și în final mă întorc la Dr. Seuss. Din sfera românească le-am urmărit mereu pe Ileana și Maria Surducan, Oana Ispir, Vero Neacșu.

La ce lucrezi acum?

Am un proiect în derulare cu Editura Arthur despre care cred că o să pot spune mai multe în curând. În afară de asta, croșetez o poveste cu ciuperci demult promisă (una din ciuperci a fugit și a devenit mascota Cărturino), ilustrez pentru revistele de copii Fabulafia și Melon Palon, iar în fundal am două serii pe care sper să le pot încheia cât de curând, să le fac cărți și să pot curta editurile cu ele. Dar toate implică goange, monstruleți, melci, păsări și iau mai mult sau mai puțin forma unor basme. Cam așa. 

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moțul roșu îi atârnă
Moale ca un ciucure.

(fragment din poemul „Primăvara”)