Interviu cu Adina Rosetti și Irina Maria Iliescu despre „O istorie cu gust de kiwi“
Pe urmele anilor 1990: „O istorie cu gust de kiwi”
Cu Ada, personajul Adinei Rosetti, am făcut cunoștință încă din volumul Întâiul meu cuvânt de pionier, când tremura de emoție în ziua în care urma să devină pionier. De data aceasta, în O istorie cu gust de kiwi o vedem pe Ada în anul 1990, trăind noi experiențe de toate felurile și din toate registrele, pe care piața liberă le-a făcut accesibile. În plin entuziasm al noilor descoperiri – casete audio, fructe nemaivăzute, jocuri, haine –, Ada și familia ei se regăsesc brusc într-un nou coșmar: demonstrațiile din Piața Universității iau o întorsătură periculoasă, iar ei trebuie să se pună la adăpost.
Povestea Adei ne poartă printre surprizele gumelor Turbo, Oracole cu destăinuiri pline de emoții, bomboane colorate și sucuri la dozator. Pe scurt, o lume pe care unii dintre noi o vom redescoperi, iar pe care alții o vor cunoaște acum și prin lentila artistică a Irinei Maria Iliescu, care a surprins excepțional atmosfera descrisă în carte. (Alina Ioan)
Cred că orice poveste puternică și bine scrisă poate fi o punte către copii. (Adina Rosetti)
Adina Rosetti, anul trecut am discutat în revista #artstagram despre Misterul Orașului Lunivineri, iar acum ne faci o nouă surpriză și scoți o carte superb ilustrată, cu titlul misterios-jucăuș O istorie cu gust de kiwi. Ne poți spune pe scurt despre ce este vorba în acest volum nou-nouț?
Adina Rosetti: Faptul că este o carte superb ilustrată este în întregime meritul ilustratoarei Eu pot să spun că povestea Adei Ștefănescu din Întâiul meu cuvânt de pionier nu avea cum să se încheie așa repede. Revoluția din decembrie 1989 a reprezentat nu doar un sfârșit al unei epoci cumplite, dar și un nou început în care cu toții ne-am pus mari speranțe. Realitatea însă ne-a cam dat peste cap așteptările, în felul ei imprevizibil: o nouă lume a început, într-adevăr, dar o lume în care nu aveam niciun fel de repere. O lume care nu ne-a adus doar libertatea mult-așteptată, ci și o serie nouă de probleme. Am vrut să-i urmăresc pe Ada, părinții și colegii ei de școală în primele luni ale acestei noi epoci, până la finalul anului școlar, care a coincis cu un moment important și tragic al istoriei noastre recente: Mineriada din iunie 1990. Fiind o carte pentru copii, are multe momente amuzante și pline de emoție: Ada intră pentru prima oară într-un „butic“, bea suc de kiwi și descoperă prima declarație de dragoste într-un Oracol.
Aveai cartea asta în minte când ai scris Întâiul meu cuvânt de pionier? Cât timp ți-a luat s-o termini și cum a decurs procesul de scriere? Ți-ai amintit întâmplările în mare măsură, ai discutat și cu părinții sau prietenii despre perioada respectivă?
Adina Rosetti: Nu, nu m-am gândit inițial că Întâiul meu cuvânt de pionier va continua într-un fel, dar de îndată ce a apărut cartea și am văzut primele reacții ale publicului, am știut că voi duce povestea mai departe. Amintirile mele din acea perioadă sunt extrem de vii și puternice (spre deosebire de Ada, eu eram un pic mai mare în perioada respectivă, eram deja la gimnaziu), așa că m-am bazat în mare parte pe ele. Am fost și eu cu părinții de câteva ori la demonstrațiile din Piața Universității, am colecționat surprize de la gumele de mestecat, am completat Oracole și am fost mare fană Roxette. Pentru Legenda de la finalul cărții, care a fost o adevărată provocare, am citit destul de mult despre perioada respectivă, în special articole și amintiri legate de fenomenul Piața Universității.
Îmi imaginez că ai avut la dispoziție o mulțime de detalii din perioada anilor 90. Cum ai decis ce să păstrezi și ce să scoți? Apropo, este grozavă ideea glosarului de termeni și concepte de la finalul cărții.
Adina Rosetti: Am păstrat același format ca la prima carte, o poveste urmată de un mic glosar de termeni pe care îl consider extrem de necesar pentru receptare – copiii nu prea învață aceste noțiuni la școală, au trecut deja 33 de ani și probabil nici unii părinți nu au prins vremurile acelea. Am păstrat în poveste detaliile care mi-au rămas mie cele mai vii în memorie, care mi-au definit copilăria petrecută în acele vremuri. Mi-a fost mai greu să integrez Mineriada în poveste, este un episod traumatic, cum spuneam, al istoriei noastre recente, cu o puternică încărcătură politică, ceea ce este destul de complicat de „topit“ într-o poveste pentru copii, așa că am decis să fie doar un element de fundal. În afară de a zugrăvi o epocă prin ochii unui personaj-copil, mă interesează la fel de mult trăirile personajului, emoțiile, relațiile cu ceilalți: colegi, părinți, precum și celebra Tovarășă, transformată acum în Doamnă.
Ce rol ți-ar plăcea să aibă O istorie cu gust de kiwi? O vezi ca pe o recuperare a trecutului, o punte către copiii de astăzi, o poveste pur și simplu, fără pretenții istorico-pedagogice? De ce ai simțit nevoia să o spui?
Adina Rosetti: Pretenții pedagogice nu am avut niciodată, mă feresc de ele și-n viața de zi cu zi, și-n literatură. Cred că orice poveste puternică și bine spusă poate fi o punte către copii, poate deschide discuții, gânduri, întrebări, comunicare între generații. Asta mi-aș dori să se întâmple și cu cartea aceasta...
Adina, Irina, cum a decurs colaborarea voastră? Povestiți-ne ceva din culisele lucrului la O istorie cu gust de kiwi.
Adina Rosetti: Pentru mine a fost o bucurie să văd cum prinde viață povestea prin desenele Irinei, pe care o cunoșteam de la proiectul Nesupusele. Noi am ținut legătura prin intermediul editurii, care îmi trimitea periodic ce mai desena Irina și de fiecare dată feedback-ul meu a fost foarte entuziast. Mi se pare că ilustrațiile surprind perfect nu doar epoca aceea, dar și lumea interioară a Adei, care trăiește experiențele foarte intens și vede totul printr-un filtru magic.
Irina Maria Iliescu: Din punctul meu de vedere a decurs foarte lin – am primit libertate creativă totală, lucru care mi se întâmplă rar și care desigur că m-a bucurat. Am simțit o presiune (autoimpusă) să fac ilustrații cel puțin la fel de bune ca cele ale lui Dan Ungureanu (care a ilustrat primul volum din serie, Întâiul meu cuvânt de pionier) și, cu toate că am un stil diferit, am încercat să creez o continuitate – cel puțin în cazul personajelor.
Acest proiect mi-a activat o nostalgie pentru anii '90 pe care nu credeam că o am. (Irina Maria Iliescu)
Irina, aflăm din prezentarea ta că ești născută în 1990 – o coincidență simpatică, pentru că acțiunea cărții începe în ianuarie 1990 și se încheie în septembrie. Cum a fost să cunoști acel an din perspectiva Adinei Rosetti? Ai aflat ceva care te-a surprins?
Irina Maria Iliescu: Nu am avut cum să nu observ această coincidență, fiind chiar ceea ce m-a atras să ilustrez povestea. Evident că eu nu îmi amintesc nimic din 1990, dar frații mei erau de vârsta Adei atunci când aveau loc evenimentele din carte. Mi-am dat seama că nu am discutat niciodată pe îndelete despre cum a fost experiența acelei perioade pentru ei (în afară de faptul că trebuiau să aibă grijă de mine când erau ai noștri la serviciu) – și așa s-a ivit prilejul să depănăm amintiri care să ne ilustreze copilăria. Lucrul la carte m-a împins să răscolesc internetul după imagini pe care să le folosesc ca referință, și astfel am găsit o arhivă de fotografii făcute chiar în cartierul nostru, cu amestecul de case vechi și blocuri neterminate, copii care se jucau printre șantiere, scene pe care aveam impresia că doar le-am visat cândva, demult. Acest proiect mi-a activat o nostalgie pentru anii '90 pe care nu credeam că o am.
Ce gust are copilăria ta?
Irina Maria Iliescu: Are mai multe gusturi – ananas, gumă Turbo, Mentosan și pufarine (dar nu toate amestecate).
Cum ai ales culorile și stilul pentru a ilustra O istorie cu gust de kiwi? (Cititorii vor remarca probabil pasărea Kiwi pe copertă și în interior.) Ai o scenă preferată din carte? Dar una care s-a lăsat greu desenată?
Irina Maria Iliescu: Când am citit inițial textul, l-am interpretat ca fiind de fapt un jurnal al personajului principal și m-am gândit că ar fi potrivit să pornesc cromatic de la un albastru cerneală, pe care să îl acompaniez cu tot mai multe culori pe măsură ce avansează povestea – cu cât se depărtează mai mult temporal și afectiv de perioada comunistă. Folosindu-mă de un amestec de texturi, am dorit să sugerez într-un mod subtil agitația interioară pe care cred că o simțea multă lume în perioada respectivă, odată cu toate schimbările majore din viețile lor.
Cel mai mult mi-a plăcut să ilustrez scena cu Ada și Lixandru la Golaniadă, să găsesc un mod de a-i evidenția pe cei doi în tot haosul evenimentului. În plus, îmi place mult să desenez portrete și aici am avut ocazia să desenez fețe cu duiumul.
Cel mai greu a fost să ilustrez îndrăgosteala Adei, care nu voia să își recunoască nici măcar ei înseși sentimentele.
Adina Rosetti, urmează și alte povești cu Ada după anul 1990?
Adina Rosetti: Alte povești cu Ada nu știu dacă vor mai exista, nu am în plan. Cred că cele două volume, Întâiul meu cuvânt de pionier și O istorie cu gust de kiwi se completează perfect, și la nivel de text și de ilustrație, formează un întreg la care nu știu dacă ar mai putea fi adăugat ceva... Dar vor urma, desigur, alte povești, mă interesează destul de mult epoca actuală și viața adolescenților din România de azi, cu toate problemele și provocările prin care trec.
Interviu și fotografii de Ema Cojocaru
O istorie cu gust de kiwi – fragment
Tovarășa – pardon, doamna – învățătoare întârzie ca niciodată, iar când în sfârșit intră în clasă, amuțim cu toții și, din reflex, ne încrucișăm mâinile la spate. Ea ne face semn că nu mai e nevoie.
Ce frumoasă-i libertatea, mă gândesc mulțumită și de-abia aștept să văd ce-o să ni se mai întâmple de-acum încolo. O să găsim portocale și banane la fiecare alimentară? N-o să mai stăm la cozi pentru hârtie igienică? O să vedem zilnic desene animate și videoclipuri la televizor, în loc de știri despre vizitele tovarășului? O să bem Pepsi la discreție?
Mai demult, tata mi-a arătat într-o carte o poză cu Statuia Libertății din America – o doamnă înaltă, cu o făclie în mână, care veghează deasupra orașului New York. Probabil că doamna aia s-a dat jos de pe soclu, a traversat oceanul și-a ajuns acum la noi, umblă pe străzi și împarte Pepsi și banane tuturor copiilor!
La prima oră, doamna învățătoare ține un discurs. În loc de „partid“, „pionieri“ și „congres“, acum folosește cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată. Zice că „oamenii de bine“ au făcut „Revoluția“ ca să ajungă „Democrația“ și la noi în țară. Nu pare că-i regretă deloc pe tovarășul și consoarta lui, deși până acum ne-mpuia capul cu ei în fiecare zi.
În pauză, Dumitrescu Bogdan se laudă că a primit un walkman – un mini-casetofon portabil, la care poți să asculți muzică în căști. Lângă banca lui se face coadă imediat, toți copiii vor să asculte măcar câte un minut. Aștept și eu cuminte, după Stoicescu Daniela și Sasu Cristina, dar până să-mi vină rândul, se sună de intrare și trebuie să ne grăbim la loc în bănci. Stoicescu a prins ultimele acorduri din Michael Jackson, iar Sasu începutul unei melodii noi, pe care o fredonează toată lumea acum: Lambada. Într-o seară, am văzut și eu la televizor videoclipul în care o fată și-un băiat dansează pe malul marii. Mama zice că sunt brazilieni. Mie-mi place fusta fetei: scurtă și înfoiată, unduindu-se perfect în ritmul muzicii.
La ora de mate, copiez conștiincioasă exercițiile cu trecere peste ordin de pe tablă, dar nu pot să mă concentrez, pentru că simt cum cineva mă fixează cu privirea. Mă uit în spate și-l văd pe Lixandru Cristian holbându-se la mine, din banca a treia, rândul de la mijloc. Întorc repede capul și m-apuc de rezolvat exercițiile, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
