Faceți cunoștință cu frații Rățoi!

Plictisitoarea vacanță a fraților Rățoi  începe cu un așa-zis indiciu în pagina dedicației, motiv pentru care l-am rugat pe scriitorul Dan Coman să ne povestească mai multe despre carte. Veți afla din textul de mai jos cum a apărut cartea și cine sunt frații Rățoi, iar la final puteți citi unul dintre capitolele la care autorul ține foarte mult. 

DAN COMAN: Acel indiciu de la începutul cărții e o capcană. O capcană nu foarte sofisticată, e adevărat, dar suficient de bine camuflată pentru ca adulții (care, vai, sunt atât de ușor de păcălit!) să nu o observe și să cadă în ea. Pentru că așa sunt adulții: caută mereu indicii dincolo de poveste – așadar această mică scamatorie este exclusiv pentru ei, pentru minunații oameni mari care nu se pot abține și, pe ascuns, deschid cărțile copiilor lor :)

Sunt convins că pentru copii acel indiciu nu există. Plictisitoarea vacanță e de fapt o jucărie. Genul acela de jucărie care capătă sens / are efect doar atunci când ai terminat de jucat cu ea.  

Povestea fraților Rățoi a apărut așa cum apar poveștile: mai întâi o idee, apoi, după câteva luni, niște propoziții în jurul acelei idei, mai apoi (după câțiva ani) anumite amintiri care abia așteptau să iasă din amorțeală și să se plimbe de-a lungul unei cărți.

Motivul principal pentru care am scris cartea e legat de faptul că îmi place să mă joc. Să mixez povești. Să sar de la una la alta. Să îmi îndeplinesc promisiunea (față de Horia și Mara). Să îmi fac pofta ce-am poftit (oho, de când visam să scriu o carte pentru copii!). Să introduc în această carte pentru copii un poem, câteva fragmente sau o povestire care aparțin cărților mai vechi (și deloc pentru copii). Să reglez volumul și să optimizez ritmul până ce vocea din fundal începe să se potrivească noii povești.   

Pe frații Rățoi i-am cunoscut foarte bine. Aș putea spune că pe vremuri, în copilărie și-n adolescență, am fost nedespărțiți. În satul în care i-am întâlnit, numele lor nu era deloc special. Sau nu ni se părea special nouă, celor care-l foloseam dintotdeauna, fără alte întrebări și / sau interpretări. Dar apoi, așa cum se întâmplă în viață, drumurile noastre au luat-o în direcții diferite pentru ca, iată, la muuuulți ani după despărțire, să îi reîntâlnesc. De data asta în calitatea lor de personaje. Așa am aflat lucruri pe care nu mi le mai aminteam – sau pe care, altfel, nu le-aș mai fi aflat niciodată.

Babe și flotări. Mă distrez de fiecare dată când recitesc partea asta. Adevărul e că foarte puțin mi-a lipsit (fiul popii musai să se facă popă, zicea tradiția) să ajung preot ortodox. Iar unul dintre motivele pentru care am ales o cu totul altă meserie (pe lângă cel legat de fotbal – dar pe ăsta îl regăsiți descris mai amănunțit în carte) a fost și maniera extrem de ludică & poetică & neconvențională a verișorilor mei (care veneau de la oraș în fiecare vacanță de vară) de a interpreta, a negocia și a încerca să schimbe ritualurile bisericești :)

Și de fiecare dată când citesc acest fragment, mă gândesc că iată, au trecut 40 de ani de atunci și eu tot nu știu să fac flicul, dar încă strecor rugămintea asta (care, bunul Dumnezeu știe, e un fel de inside joke) atunci când mă rog.

În fiecare duminică mergem la biserică.

O biserică de lemn, veche de 300 de ani, îngustă și întunecată, în care se adună de obicei doar vreo zece babe și trei-patru moși – abia la sărbătorile mai importante ceilalți oameni coboară din Gersa II și Gersa III, venind în număr mare la slujbă, umplând biserica.

După ce ne trezim și ne spălăm în apa rece din ligheanul așezat pe un suport de fier în verandă, ne îmbrăcăm cu hainele de sărbătoare. Nu avem voie să mâncăm duminica dimineața, înainte de slujbă – și nu știu de ce, dar tocmai atunci mi se face foame. Foarte foame. Extrem de foame. Rupt de foame. Lihnit. De cele mai multe ori, pe ascuns, cât mama îl ajută pe frate-meu să-și lege șireturile, intru în cămară și înfulec o jumătate de felie de pâine neagră, ascunsă încă de sâmbătă seara după oalele mari de pe etajeră.

Rugăciunea e argintie și miroase a ciuperci, zice frate-meu, intrând primul în biserică, sărutând îndelung icoanele, făcându-și mereu crucea invers, de la stânga la dreapta, ca un catolic.

Mama rămâne în spate, în locul unde stau femeile, eu și frate-meu mergem în față, la bărbați, chiar în primul rând. Sunteți băieții preotului, musai să stați în față de tot, zice mereu mama – voi doi trebuie să fiți un exemplu pentru toți ceilalți copii din sat. Numai că, în mod obișnuit, eu și Ucu suntem singurii copii din sat care merg duminica la slujbă.

Nimic nu mi se pare mai plictisitor decât mersul la biserică. Patru ore în care trebuie să stau acolo, lângă altar, în primul rând, lângă frate-meu, fără să pot vorbi, fără să mă pot mișca, gândindu-mă numai și numai la mâncare – fripturi de porc, pulpe de pui cu orez, cartofi la cuptor, cremă de zahăr ars, boluri imense cu budincă Fosfarin, ciocolată chinezească – ascultând cum vreme de patru ceasuri îmi chiorăie mațele, de parcă aș avea sute de broaște în burtă.

Ta-PA/tă-PĂ/lî-PΠ // no-PO/stru-PU // ca-PA/re-PE  //  e-PE/ști-PI // î-PÎ/nî-PÎ // ce-PE/ru-PU/ri-PI,  fa-PA/că-PĂ / se-PE  // vo-PO/ia-PA // Ta-PA – uneori, în gând, zic rugăciunile în păsărească. Alteori, nu le zic deloc, doar mă prefac, împreunându-mi mâinile și închizând ochii.

Când tata iese din altar ca să citească evanghelia, ne așezăm în genunchi - și chiar dacă babele dau brusc năvală în față, împingându-ne, tot nouă ne acoperă tata capetele cu patrafirul. 

Mă așez în genunchi, lângă Ucu, închid ochii și încep să mă rog.

Întotdeauna mă rog să mi se îndeplinească dorința.

Am o singură dorință. Cea mai mare dorință din viața mea, pe care o repet în gând de câteva zeci de ori: 

Doamne-Dumnezeule, zic,

Doamne-Dumnezeule, ajută-mă să fac flicul. Să pot să mă rostogolesc peste cap exact ca Adi lui Puica. Nu-mi doresc nimic altceva. Promit că, dacă îmi asculți rugăciunile și mă ajuți să fac flicul, voi fi cel mai cuminte copil din toată Gersa! O s-o ajut pe mama la spălatul hainelor, o să ud grădina în locul lui Ticu, o să mă joc cu Ucu numai de-a indienii! Fac orice, numai să reușesc. Te rog, Doamne-Dumnezeule, te rooooog –

zic mereu, stând în genunchi sub patrafir, cu mâinile împreunate, câtă vreme tata citește evanghelia.

După ce ne ridicăm, sărutăm cartea imensă pe care o ține Ticu în mâini. Înainte să se retragă la locurile lor, în spate, babele se apleacă și bat mătănii.

Ori de câte ori le văd făcând asta, abia mă abțin să nu râd. Și asta pentru că acum vreo patru sau cinci ani, atunci când verișorii noștri au intrat pentru prima dată aici, în biserică la noi, imediat ce babele au început să-și facă mătăniile, s-au privit mirați unul pe celălalt apoi, cu voce tare, de parcă n-ar fi fost într-o biserică, ci într-o sală de sport, au întins mâinile și, arătând cu degetele spre bietele femei, au început să strige: nu așa! Nu e bine așa! Astea nu-s flotări corecte! Nu așa se fac flotările! Stați să vă arătăm noi cum se fac, au zis – și dintr-un salt s-au așezat acolo, în față, lângă altar, începând să facă flotări, sub privirile șocate ale babelor – și au făcut flotări până când a intervenit mama, scoțându-ne pe toți afară. Degeaba i-a certat, degeaba a încercat să le explice, verișorii noștri nu înțelegeau nicicum cu ce au greșit. Păi e adevărat, Tușa, ziceau ei întruna, babele alea făceau flotările total aiurea – nu am vrut decât să le arătăm cum trebuie să le facă în mod corect!

La întoarcere, Ticu îl lasă pe Ucu să îi ducă servieta cu bani. 

Frate-meu e foarte mândru că face asta.          

Înainte de a intra în casă, mama se oprește pe trepte și ne privește.

Ucudane, zice ea, cu zâmbetul pe buze, bine v-ar sta vouă de preoți, Dumnezeu să vă binecuvinte!