Rugat deseori să scrie o continuare a aventurilor lui Charlotte Doyle, Avi, celebrul scriitor american, a refuzat constant, motivând că nu o mai poate controla odată ce fata și-a luat soarta în mâini: „Treaba mea, ca scriitor, a fost s-o trimit pe Charlotte în călătoria vieții ei. Fie ca cei care o îndrăgesc să-și imagi­neze viața ei așa cum vor. Iar fiecare cititor să pornească în această călătorie alături de ea.” Asta cred că este una dintre cele mai frumoase declarații de iubire și forme de respect pe care un scriitor le poate acorda personajelor sale.

Dar cine e mai exact această Charlotte Doyle? Dacă i-ați fi întrebat pe părinții ei, Charlotte era o domnișoară de treisprezece ani care avea să se transforme curând într-o femeie manierată, ajutată de profesoarele de la internatul Școlii de fete Barrington. De aceea o îmbrăcau cu „o bonetă ce-mi acoperea părul frumos, cu fuste lungi, pantofi înalți cu nasturi și, după cum vă puteți închipui, cu mănuși albe”. Dacă-l întrebai pe domnul Andrew Jaggery, căpitanul vasului Seahawk, care avea să o ducă pe Charlotte din Anglia în America, era fiica unuia dintre angajații firmei care deținea corabia, deci o pasageră privilegiată, dar și o „copilă frumoasă” capabilă „să mențină echipajul într-o dispoziție civilizată”. Iar dacă-i întrebai pe ceilalți marinari, părerile erau împărțite; unii ar fi vrut-o departe de vas, alții o vedeau o posibilă victimă a furtunilor ce aveau să vină. Însă un lucru e clar, Charlotte care a urcat la bordul lui Seahawk în 1832 nu mai avea în comun cu fata care a coborât în portul India decât numele.

Dar ce s-a întâmplat în răstimpul ăsta? Păi, mai întâi Zachariah, bătrânul de culoare care era și bucătar, și medic de bord, și tâmplar, și predicator i-a dat un cuțit și i-a spus că e posibil să fie ultimul ei prieten. Bineînțeles că Charlotte n-a înțeles o iotă din ce-i îngăima Zachariah, ba chiar a vrut să se descotorosească de cuțit, dar lucrurile s-au complicat și mai tare. Crezând că-l are ca aliat pe căpitanul Jaggery, fata nu s-a sfiit să-i raporteze cu regularitate ce se întâmpla printre marinari, crezând, desigur, că-și îndeplinește doar responsabilitatea pe care statutul și educația i-o dădeau. Iar când a aflat de complotul pus la cale împotriva aprigului comandant, s-a grăbit să-i demaște pe cei implicați. Doar că nu putea bănui ce întorsătură vor lua lucrurile și cum din aliat Andrew Jaggery îi va deveni cel mai mare dușman. Pierzând protecția căpitanului, Charlotte a renunțat de bună voie și la privilegii, și la hainele ei înfoiate, și la mănuși, intrând în rândul marinarilor. Dar, înainte s-o accepte printre ei, fata a trebuit să treacă un test din care abia a ieșit teafără. Însă, odată trecut, au primit-o în teugă alături de ei și-au învățat-o cum să-și îndeplinească îndatoririle ca parte a echipajului; astfel, Charlotte muncea cot la cot cu marinarii: „Am îndesat calafat printre scândurile punții. Am curățat carena. Am stat de cart în timp ce zorii binecuvântau marea și luna tăia cerul nopții. Am aruncat frânghia ca să măsor adâncimea mării. Am stat la cârmă. Am frecat puntea și am cătrănit manevrele, am matisat parâme și am făcut noduri. […] Și m-am cățărat pe catarge.”

Avându-și autoritatea șubrezită de-o fată de treisprezece ani, Jaggers nu putea sta cu mâinile în sân, așa că a profitat de furtuna care învălui corabia pentru a se răzbuna. Doar că planurile i s-au întors curând împotrivă, Seahawk acostând în portul american sub conducerea unui alt căpitan.

Premiat cu o medalie Newbery, Adevărata poveste a lui Charlotte Doyle este un roman despre curaj. Curajul de a căuta dreptatea, de a-ți depăși condiția și curajul de a fi liber. Chiar dacă asta presupune renunțarea la un trai comod și la rochiile cu gulere apretate. Dar nu te poți urca în vârful catargului în rochie lungă, nu-i așa?

Un articol de Oana Purice, Book Industry

Adevărata poveste a lui Charlotte Doyle de AVI

Traducere din limba engleză de Alex Moldovan și Mariana Buruiană

Colecția Red Adventure

Editura Arthur, 2021