Cronicile Domnișoarei Poimâine II: În căutarea lui Akum I avanpremieră

Încă de când am pus punct primului volum al Cronicilor, am știut că Domnișoara Poimâine va deveni mamă, iar copilul ei va avea un talent special. Un talent care, cel puțin la început, va fi privit ca un soi de blestem sau dizabilitate. Auzim mereu că e bine să „trăiești în prezent”, dar ce-ar fi dacă asta chiar s-ar întâmpla cu adevărat? Cum ar fi să nu poți cunoaște decât clipa prezentă și efemeră, să nu poți simți și percepe nici ceea ce s-a dus, nici ceea ce va să vină? Să trăiești complet în afara trecutului și viitorului, să nu ai amintiri, să nu-ți faci niciun fel de planuri.

Viața să-ți fie un prezent continuu și imediat. Așa s-a născut Akum, un băiețel cu totul și cu totul special, care nu-și poate recunoaște părinții, uită care e mâncarea lui preferată și trebuie să fie supravegheat în permanență. Akum e fericit așa cum e, căci neavând amintiri, nu are nici regrete, iar viitorul, această sursă permanentă de speranțe, dar și de angoase, nu există pentru el. Însă mama lui, Domnișoara Poimâine, nu poate accepta această idee și caută cu disperare o cale să-l „vindece”. 

Și acum intră în scenă… Poimarți, un personaj a cărui construcție m-a amuzat tare mult. N-am să dezvălui aici legătura cu unul dintre personajele centrale ale Cronicilor, ca să nu dau spoilere, mai ales că provocarea mea în timpul scrisului a fost să dezvălui treptat amănuntele, păstrând cât se poate de mult misterul acestei doamne cu bucle argintii și pălăriuță cu zorzoane.

Dorința ei de “atemporalizare” o împinge pe Poimarți, din greșeală, în rolul personajului negativ al acestei cărți – un alt “pariu” al meu a fost ca în această trilogie să nu existe niciun personaj 100 % negativ sau pozitiv, ca-n rețetele clasice de povești.

Vrăjitoarea Niciodată (dictatoarea de temut din primul volum) a revenit la identitatea ei de fată extra-studioasă, Tempus Întâiul (marele conducător al Regatului) face o mulțime de greșeli și ascunde un trecut care se întoarce, oricât ar încerca să-l facă uitat, chiar și frumoasa poveste de dragoste dintre Poimâine și Vreodată are de înfruntat încercările vieții de părinți, care-i aruncă din nou, separați, în zări diferite.

Și cum dacă tragi cu ochiul prea mult în bucătăria unui scriitor, se pierde farmecul poveștii, am să mă opresc aici, invitându-vă să citiți un scurt fragment din capitolul „La Ora Sfărâmată”. (Adina Rosetti)

Adina Rosetti prezentând volumul doi din Cronicile domnișoarei Poimâine

„Pădurea Atemporală era un rezervor nesfârșit de suprize și Akum descoperea în fiecare zi ceva nou. Alerga uimit după toate insectele și animalele care-i ieșeau în cale. Se împrietenea cel mai ușor cu fluturii și cu insectele înaripate, dar se înțelegea bine și cu pisipapagalii, bursucoțestoasele și broscosticleții. Avea colecții întregi de frunze și de flori, pe care le presa sub pietre, cu gândul să-și facă mai târziu un ierbar, domesticise câțiva fluturași care-l urmau pretutindeni, într-un roi vesel și zglobiu, își croise un arc și mai multe săgeți din crengile unui copac multicolor și plănuia chiar să-și construiască un cadran solar din pietricele, dacă nu l-ar fi oprit mătușa Poimarți, care se îngrijea acum de el. 

- Nu, nu, dragul meu, făcu ea îngrozită atunci când Akum îi povesti despre planul lui, nu este voie să construim ceasuri aici, în Pădurea Atemporală! Ceasul este un simbol al trecerii timpului, iar noi trăim aici în afara regulilor timpului.

- Nici măcar unu’ mic? încercă băiețelul să o convingă.

- Nici măcar, dragul meu! Fără ceasuri! 

- Dar am planuri… Știi ce planuri frumoase am? Uite, aranjez mai întâi pietricele astea aici și-apoi…

- Akum, ce ți-am spus eu ție despre planuri? Planurile aparțin viitorului, la fel ca speranțele și așteptările. Iar noi cum trăim aici?

- În prezent, șopti băiețelul dezamăgit. Doar în prezent!

- Foarte bine, Akum! îl laudă Poimarți. O să-ți dau porție dublă de elixir diseară.

- Da’ nu-mi place elixirul ăla, are un gust oribil! Vreau budincă!

- Of, Akum, știi foarte bine că nu se poate! Iar elixirul este foarte bun. Ne deschide spiritul către atemporalitate, ne curăță de toate impuritățile pe care timpul le lasă în ființa noastră…

- Mama mea îmi face budincă, spuse copilul cu nostalgie. E foarte bună și aromată…

- Akum, încetează cu amintirile, te rog! Amintirile fac parte din trecut. Și unde trăim noi?

- Da, știu, în prezent, făcu el cu o voce plictisită. Numai și numai în prezent!

- Ei, vezi că știi, se înveseli din nou Poimarți. Hai, du-te la joacă până când te strig eu să vii la cină!

- Nu pot să sufăr prezentul! Prezentul e plicticos, bombăni Akum și se întoarse la fluturașii lui.

Poimarți se îndepărtă plutind ușurel, sub forma ei fantomatică și alburie, dar care păstra intact conturul siluetei dolofane, cu bucle și pălărioară cu zorzoane. Era vremea să adune praful pe care-l împrăștia Cristalul Atotcunoașterii în timpul zilei și să-l amestece cu roua păstrată cu grijă pentru prepararea elixirului de seară. Copilul o îngrijora destul de mult; era clar că Oprirea de Timp prelungită, făcută de Tempus la botez, avusese exact efectele secundare de care se temea. Akum primise abilitatea de a simți, în egală măsură, viitorul și trecutul. Nu mai era copilașul adorabil care se născuse pentru a trăi doar în prezentul imediat. Și tocmai pentru capacitatea lui înnăscută se hotărâse ea să-l răpească și să-l aducă în Pădurea Atemporală! Iar acum, poftim!, părea a fi un copil obișnuit, cu amintiri neghioabe și planuri stupide de viitor.

Poimarți încerca să ascundă asta în fața celorlalți atemporali, dar era din ce în ce mai greu. Akum n-avea nici un chef să participe la exercițiile de meditație în grup, se strâmba scârbit când înghițea elixirul pe post de mâncare, sporovăia despre planuri și amintiri, deși ea, una, îi tot atrăgea atenția că se aflau într-un loc sacru, unde asemenea noțiuni nu existau. 

Se așeză în cercul de atemporali fantomatici care meditau cu fața către Cristalul Atotcunoașterii, închise ochii și începu să rostească în gând mantrele care trebuiau să o pregătească pentru starea de atemporalitate pură.

Diamant al prezentului, luminează-mi calea! Diamant al prezentului, luminează-mi calea!  

În mod normal, ar fi trebuit să simtă cum iese pur și simplu orice rămășiță de timp din sufletul și mintea ei, însă acum pur și simplu acest lucru nu se întâmpla. Constată cu groază că este cuprinsă de un val de amintiri imposibil de stăvilit. Mutra nesuferită a lui Tempus îi revenea obsesiv în minte. Bătrânul pe care-l revăzuse la botez nu mai semăna aproape deloc cu bărbatul pe care-l părăsise cu secole în urmă și pe care-l iubise cu milenii înainte. Doar ochii albaștri scânteietori aveau aceeași expresie aprigă. Barba aceea imensă și albă îi dădea un aer de bunicuț sfătos, iar costumul din catifea albastră era înduioșător de caraghios. Poimarți se trezi zâmbind larg, dar își luă seama și zâmbetul i se șterse rapid de pe chip. Zâmbetele erau total interzise în timpul meditației. 

(…)

                                                                     Ilustrație de Oana Ispir

Șirul gândurilor îi fu întrerupt brusc de o voce. Aproape că nu se auzea în realitate, ci o simțea, cu o forță telepatică, direct în minte. 

- Soră, am observat că ți-ai pierdut concentrarea...

- Sunt doar puțin obosită, se scuză Poimarți.

Deschise ochii și îl văzu în fața ei pe Marele A, șeful atemporalilor. O siluetă înaltă, filiformă, cu chipul fără trăsături clare, ca și cum s-ar fi pierdut în ceață. 

- Soră, mintea îți rătăcește spre trecut și viitor. Ești deconectată de la prezent. Ce-i cu tine?

- Ca să fiu sinceră, mă îngrijorează Akum, spuse ea, trecând sub tăcere celelalte gânduri. Nu se adaptează prea bine aici, nu prea mănâncă...

- Lucrurile se vor aranja odată cu ceremonia de inițiere, spuse Marele A.

- Ah, ceremonia... Nu e cam mic pentru asta?

- Tranziția către prezentul etern și continuu se poate face la orice vârstă. 

- Și... cam când te gândești să facem ceremonia? întrebă Poimarți îngrijorată. 

- Ce întrebare, soră! E cumva o proiecție de viitor? Știi bine că aici nu procedăm așa. Vom simți pur și simplu când e momentul potrivit și o vom face. 

- Desigur, spuse Poimarți. 

- Prezentul fie cu tine, soră, făcu Marele A și se îndepărtă plutind ușurel către marginea poienii. 

- Prezentul fie cu tine, murmură Poimarți, apucându-se să strângă praful sclipitor de pe frunzele din apropierea Cristalului Atotcunoașterii.”

Poți răsfoi primul volum aici. Pachetul Domnișoara Poimâine e disponibil pe site la un preț special.