V-ați gândit vreodată ce ar spune obiectele voastre cele mai apropiate despre voi? Rucsacul, de exemplu. Sau ochelarii. Sau șosetele alea cu iepurași și morcovi, care vă plac atât de mult, dar pe care mereu le rătăciți prin coșul de rufe, prin sertare sau, Doamne ferește, prin dosul mașinii de spălat. Ei bine, Drew Daywalt, scriitor, scenarist și regizor american, a tranșat problema și a spus lucrurilor pe nume. Mai precis, a dat voce unor creioane colorate cerate care zăceau pe biroul lui, transformându-le în unele dintre cele mai apreciate personaje din literatura pentru copii contemporană. Vă întrebați poate ce-ar avea de spus o mână de bețigașe din ceară și pigmenți de culoare? Oho, câte și mai câte. Dar pentru că sunt totuși ființe educate, n-au făcut mare tărăboi, ci i-au trimis puștiului Duncan câte o scrisoare în care și-au spus ofurile și-n care și-au anunțat demisia. Gata, au plecat. Nu se mai putea! 

De unde știu toate acestea? Din cartea lui Daywalt, desigur, Ziua când au plecat creioanele colorate. Aproape 40 de pagini de creativitate și umor. Inspirate de surorile lor mai norocoase, creioanele rătăcite prin lumea mare i s-au adresat și ele băiatului; de data aceasta prin cărți poștale superamuzante, care alcătuiesc cel de-al doilea titlu al lui Daywalt, Ziua când creioanele colorate s-au întors acasă. După succesul celor două cărți, Drew Daywalt a dat viață altor eroi ai copilăriei, publicând Legenda jocului Piatră foarfecă hârtie, disponibilă acum în limba română la Editura Vlad și Cartea cu Genius, în traducerea Laviniei Mihók.
 

Născut în Ohio, Hudson, Drew Daywalt a știut de mic ce vrea să devină: scriitor la studiourile Disney. Cu puțin noroc și multă muncă, a și ajuns să lucreze ca scenarist la Disney (dar și la Universal Pictures), îmbinând astfel cele două mari pasiuni ale sale: poveștile pentru copii și scrisul. Dacă pe ultimul l-a studiat și exersat la cursurile de creative writing de la Emerson College din Boston, cu lumea poveștilor a luat contact în copilărie. Mai întâi prin cărțile lui Roald Dahl, Maurice Sendak sau Dr. Seuss, pe care i le citea mama sa, iar apoi prin lectura lui Tolkien, a benzilor desenate ale fraților mai mari și prin filmele de groază la care se uita împreună cu aceștia. De altfel, el însuși a devenit producător al unor scurt-metraje horror, pe lângă activitatea de scenarist de film și televiziune. 

Gustul pentru aventură și acțiune este cel mai bine pus în evidență în cea mai recentă carte a lui Drew Daywalt tradusă în românește: Legenda jocului Piatră foarfecă hârtie. Trebuie să recunoaștem că ne-am pus cu toții măcar o dată întrebarea cum a apărut acest joc și de ce se duelează tocmai aceste personaje. Sau de ce se întâmplă ca de fiecare dată piatra să bată foarfeca, foarfeca hârtia și hârtia piatra. Ei bine, Daywalt ne lămurește într-o poveste cu mult suspans și umor. Cum mărturisește, a fost inspirat de copiii săi în scrierea acestei cărți: într-o zi, când i-a surprins jucându-se, l-au informat răspicat că tocmai ce inventaseră acest joc. Ca să nu lase loc niciunei confuzii, s-a așezat la birou și a scris povestea celor trei luptători, care a fost ilustrată apoi de amicul lui, Adam Rex.

Așa a luat naștere acest basm despre putere, voință și despre bucuria de a întâlni pe cineva mai bun decât tine. Doar nu credeați că hârtia, piatra sau foarfeca ies vreodată ciufulite din desele lor confruntări. Nicidecum. Fiecare bătălie este plăcere pură: pe de o parte, plăcerea de a învinge și, pe de alta, de a fi învins; dar nu oricum, ci de către cineva superior. Căci ce folos să fii mereu câștigător în dueluri cu cei slabi? Asta au simțit pe pielea lor cei trei eroi. Și au decis că trebuie să-și ia soarta în propriile mâini și să schimbe lucrurile. 

Războinicul Piatră locuia în Regatul Curții din Spate. Nimeni nu-l putea doborî în luptă. Dar asta nu-i aducea nicio bucurie. Pentru că știa că undeva în casa cea mare este cineva mult mai bun. Trebuia să fie. În Împărăția Biroul Mamei locuia un alt războinic. Hârtie. Nici el nu putea fi învins, dar și el tânjea după un adversar pe măsură. Nici imprimanta, nici punga cu ronțăieli nu-l puteau mulțumi: „Chiar nu mă poate învinge nimeni?”, se gândea. Aceeași întrebare și-o punea și ultima eroină, Foarfecă, ce trăia în Sertarul cu Prostii de pe Tărâmul Bucătăriei. Pe mulți îi doborâse și ea, dar sufletul îi era gol. Voia să găsească împlinirea. Marea întâlnire a avut loc în Garajul cu Două Mașini. Aici fiecare dintre cei trei și-a găsit rivalul. Fiecare a simțit bucuria de a fi învins de cineva mai bun. Așa că nu s-au oprit niciodată: „S-au luptat și s-au tot luptat în cea mai aprigă și mai eroică bătălie a tuturor timpurilor! Și se spune că bătălia asta voioasă nu s-a terminat nici până azi.”

Legenda jocului Piatră foarfecă hârtie i-a adus lui Drew Daywalt Young Hoosier Book Award, plasându-se săptămâni bune în The New York Times Bestseller List. În acest top prestigios au stat și cărțile despre creioanele colorate. Publicată în 2013, Ziua când au plecat creioanele colorate l-a propulsat pe Daywalt în rândul celor mai de succes scriitori de literatură pentru copii, cartea fiind tradusă în nenumărate limbi și vânzându-se în câteva milioane de exemplare în întreaga lume. Mai mult, i-a adus premii peste premii și tot felul de distincții, printre cele mai importante fiind Goodreads Choice Award pentru cel mai bun picture book, precum și prezența în Amazon’s Best Children’s Book și în lista de 100 cele mai bune cărți pentru copii ale tuturor timpurilor a revistei Time.

Ce-i așa spectaculos la o carte despre niște creioane cerate? O, de unde să încep. Mai întâi e ideea. Cât de tare e să scrii despre nemulțumirile unor biete creioane? Apoi sunt poveștile. Creioanele astea au tot felul de motive pentru care și-au dat demisia și-au plecat, una mai amuzantă decât cealaltă. Nu putem trece peste ilustrații – Oliver Jeffers combină realismul scrisorilor cu desene aproape naive, făcând și mai vii discursurile protagoniștilor. Acum că ne-am lămurit ce-i așa de interesant, iată câteva dintre necazurile puse în scrisori. 
 

Creionul Mov îi recomandă călduros lui Duncan să nu mai depășească conturul atunci când colorează. Pe de altă parte, Creionul Negru nu mai vrea să fie folosit doar la făcut contururi; simte că poate mai mult; cum ar fi să coloreze o minge. De ce nu? Creionul Bej nu mai vrea să fie numit „cafeniu-deschis” sau, Doamne ferește, „maroniu”. „Eu sunt BEJ și mă mândresc”, notează el, sătul să coloreze numai curcani fripți și lanuri de grâu. Gâlceavă mare între Creionul Galben și cel Oranj. Fiecare crede că el este culoarea soarelui și-l somează pe Duncan să-i facă dreptate. Creionul Roz... dar nici nu are sens să pomenim despre Creionul Roz. Prea multe pretenții! Poate cel mai îndreptățit este Creionul de Culoarea Piersicii, care, săracul, a rămas în pielea goală. „Am nevoie de haine”, strigă după ajutor „preadezbrăcatul prieten” al lui Duncan. Aici chiar trebuie făcut ceva. Și puștiul chiar trece la acțiune. Nu rămâne nepăsător la nemulțumirile amicilor săi și pune în aplicare un plan care-i va mulțumi pe toți.

Când credea că a scăpat, Duncan se trezește cu un teanc de cărți poștale. Publicată în 2014, Ziua când creioanele colorate s-au întors acasă a confirmat faptul că Drew Daywalt este un scriitor extrem de inventiv, plasându-se și ea în topul New York Times. Tradus în limba română tot de Florin Bican, cel de-al doilea titlu păstrează același umor și același ritm vioi ca primul. De data aceasta, este rândul creioanelor în nuanțe mai speciale să-și lansez strigătul de ajutor. Folosite mai rar și la ocazii mai speciale, nu e de mirare că Duncan nici măcar nu și-a dat seama când le-a rătăcit. 
 

Roșu Electric, de exemplu, a rămas uitat lângă piscina la care Duncan a fost cu familia în urmă cu opt luni. Opt luni în care creionul a tot așteptat să vină cineva să-l recupereze. Creionul Fosforescent zace, pe de altă parte, în subsol. E drept, s-au distrat de minune desenând fantome, dar poate că e timpul să-l ia de acolo. De departe, soarta cea mai tristă este a Creionului Bronz. Așa năpastă mai rar să cadă asupra cuiva. Duncan chiar ar fi trebuit să fie mai atent. Cum la fel ar fi trebuit să aibă mai multă grijă de Creionul Turcoaz sau de Creionul Brun – vai, în ce situație deloc confortabilă l-a pus pe ultimul! 

„Lumea crede că rolul meu e să colorez tot ce-i mai grozav – ciocolată, căței, ponei. Sunt un norocos, nu? Pun pariu că lumea nu știe la ce Altceva m-ai mai folosit, am dreptate? Păi sigur că am. Restul desenului cu pricina e nemaipomenit, dar chiar crezi că era nevoie de mâzgălitura aia BRUNĂ de la sfârșit?”

Cel mai curajos dintre toate este fără îndoială fostul Creion Verde Măzăriu. Convins că „nimănui nu-i place mazărea” și „nimănui nu-i place nici măcar ce culoare are mazărea”, își schimbă numele în Esteban Magnificul, ia viața în piept și pornește în lumea mare. Cum o să vedem, nu va ajunge prea departe, dar merită apreciat curajul lui, totuși. 
 

Alături de apelurile acestor creioane fistichii, Duncan găsește în teancul primit și ilustrate semnate de Creionul Maro – grav avariat după ce fusese uitat pe canapea și ținut în viață de o agrafă de birou – și de aceleași Galben și Oranj. Uitate afară, în bătaia soarelui, cele două au renunțat la vechile neînțelegeri, făcând acum front comun pentru a fi salvate și aduse în casă. 

Ca și data trecută, Duncan își pune imaginația la contribuție și construiește un loc sigur, unde creioanele rătăcite să se poată întoarce și unde să locuiască în siguranță. Iar asta le face foarte fericite. Până și Creionul Mare și Butucănos pentru Țânci și-a găsit loc. Bravo, Duncan! 

Imaginație. Exact acesta este cuvântul-cheie din cărțile lui Drew Daywalt. Cele trei povești își au originea în imaginația cultivată la rândul ei cu marile povești ale literaturii și cinematografiei. Și tot de imaginație avem nevoie pentru a da viață personajelor la fiecare lectură. Fie că sunt citite în gând sau cu voce tare, aventurile creioanelor colorate și ale celor trei războinici, Piatră, Foarfecă, Hârtie, ies din pagină și par că se desfășoară exact sub ochii și urechile noastre. De aceea, cele trei cărți sunt instrumentele perfecte pentru părinți sau educatori, putând crea experiențe dinamice, interactive și superamuzante. Nici nu e nevoie să mă credeți pe cuvânt. Puteți arunca un ochi pe felul cum citește însuși Daywalt Legenda jocului... De unde veți afla și că scriitorul a locuit într-o casă bântuită și este alergic la tigri. Exact, la tigri!

Ce scrisoare credeți, așadar, că v-ar trimite șosetele acelea cu iepurași? Căci ochelarii mei n-au avut deloc milă de mine.

Sursa foto copertă: amazon.com
Sursa foto Drew Daywalt: germmagazine.com