Basme – Hans Christian Andersen

Când eram mică, aveam o carte de Hans Christian Andersen din colecţia Biblioteca pentru toţi copiii, căreia îi lipseau coperţile, precum şi prima şi ultima filă. Prima poveste era Degeţica şi mereu m-am întrebat cum începe povestea, căci eu apucam să citesc doar de la pagina a treia încolo. Ultima poveste era ceva cu o fetiţă pe nume Ida şi nişte flori care se ofileau. Nu ştiu nici acum finalul poveştii, însă mereu mi-am dorit să cumpăr pentru copiii mei o ediţie frumoasă a basmelor lui Andersen, care să aibă copertă, început şi sfârşit şi să cuprindă cele mai cunoscute poveşti ale scriitorului.

Iată că la editura Arthur, în colecţia Arthur Retro, a apărut o ediţie foarte frumoasă a Basmelor lui Andersen, cu coperţi rezistente, cartonate şi care începe chiar cu povestea pe care mi-o aduc cel mai bine aminte din copilărie, Degeţica, una dintre puţinele poveşti ale lui Andersen cu final fericit.

Poate v-aţi întrebat vreodată de ce Hans Christian Andersen a ales să scrie poveşti aşa de triste, despre soldăţei de plumb şi balerine care sfârşesc în foc, despre prinţese nerecunoscătoare care rămân nemăritate, despre sirene care se transformă în spuma mării, despre tineri ghinionişti care dau peste cufere magice care iau foc de la artificii şi despre fetiţe cu chibrituri care mor de frig visând la încăperi călduroase şi mese îmbelşugate?!

Omul Hans Christian Andersen a avut o viaţă foarte grea, lucru care i-a influenţat scrierile. A rămas fără tată de mic, motiv pentru care a trebuit să înveţe la o şcoală pentru copii săraci şi să intre ucenic la un ţesător şi apoi la un croitor. Ştiţi povestea Răţuşca cea urâtă? Cu siguranţă este inspirată din experienţa lui la şcoală, fiind vorba despre o raţă necăjită şi agresată de cei din jur, care ajunge, în cele din urmă să descopere că este o lebădă frumoasă şi elegantă, aşa cum şi Andersen ajunge un mare scriitor.

La maturitate a fost nefericit în dragoste, nereuşind să găsească o femeie care să-i împărtăşească sentimentele şi probabil că de aici s-a inspirat pentru basmele despre iubiri neîmplinite (ca în Cufărul zburător sau Mica sirenă) şi prinţese arogante lăsate cu buza umflată (ca în Porcarul).  În general, a fost un om singuratic, cu care destinul a fost destul de nemilos, lucru care se reflectă şi în basmele lui.

Însă doar pentru că unele basme sunt triste, nu înseamnă că nu trebuie citite de către copii. Viaţa reală este plină de provocări, de greutăţi, de relaţii neîmplinite, de eşecuri şi de ghinioane care alternează cu momentele bune, cu bucuriile şi cu surprizele frumoase şi oamenii trebuie să ştie să le facă faţă tuturor. Această atitudine în faţa greutăţilor care în limba engleză se cheamă „resilience” şi în română nu are încă un termen care s-o definească, dar care înseamnă capacitatea de a gestiona şi de a trece peste momentele dificile, se modelează încă din copilărie şi unul dintre lucrurile care ajută la formarea acestei atitudini este lectura unor poveşti care nu au mereu un final aşa-zis fericit.

Şi nu pot încheia acest articol, fără să vă spun care este povestea mea preferată. Se numeşte Lebedele şi de acolo m-am inspirat atunci când am ales numele fetiţei mele. Protagonista basmului, Eliza, este o prinţesă, singura fiică a unui împărat cu 11 feciori. Rămas văduv, împăratul se recăsătoreşte cu o femeie foarte rea, care îi urăşte pe copii, aşa că îi transformă pe fraţi în lebede şi pe Eliza o urâţeşte în aşa fel că tatăl n-o mai recunoaşte şi o alungă. Nu vă spun şi restul poveştii, o să vă spun doar că Eliza, prin puterea ei de sacrificiu reuşeşte să-şi salveze fraţii, chiar dacă se pune pe sine însăşi în pericol de moarte.

Povestea voastră preferată de Andersen care este?

Un text de Laura Frunză

Fotografii de Ema Cojocaru

Basme, Hans Christian Andersen

Traducere de Al. Philippide și I. Cassian-Mătăsaru

Ilustrații de Marcela Cordescu

Editura Vlad și Cartea cu Genius, 2018