Avanpremieră: Philip Pullman, "Cartea Prafului I: La Belle Sauvage"

Cartea prafului, de Philip Pullman, este  noua trilogie propusă de celebrul creator al Materiilor întunecate, serie care a cucerit deja milioane de cititori,. Acţiunea din La Belle Sauvage, primul volum al trilogiei, începe la Oxford, cu zece ani înainte de întâmplările din Materii întunecate, şi îl are ca protagonist pe Malcolm Polstead , fiul proprietarului unui han străvechi.

Însoţit de Asta, un daimon prieten,  care-şi poate schimba înfăţişarea,  Malcolm află tot felul de zvonuri despre existenţa unei materii periculoase: Praful. Treptat, băiatul, care, vrând, nevrând, află cam tot ce se vorbeşte în han, devine din ce în ce mai suspicios şi mai îngrijorat. O pleiadă de personaje par a avea legătură cu material misterioasă şi nu se ştie niciodată ce hram poartă cu adevărat fiecare. Dintre ele, se distinge o femeie foarte frumoasă şi numele unei fetiţe care trebuie salvată cu orice preţ: Lyra. Lui Malcolm, băiatul bun la toate din an,  i se va oferi, în sfârşit,  ocazia să devină un erou.

În sus pe Tamisa, la cinci kilometri faţă de centrul Oxfordului, la oarecare distanţă de locul în care marile colegii Jordan, Gabriel, Balliol şi încă alte două duzini se între­ceau pentru supremaţia în cursele cu bărci, într‑un punct de unde oraşul era doar o grămadă de turnuri şi de turle îndepărtate, ridicate peste apele ceţoase de la Port Meadow, acolo se înălţa mânăstirea din Godstow, cu călugăriţe blânde care îşi vedeau de treburile lor sfinte, iar pe celălalt mal, în faţa mânăstirii, se afla un han numit Păstrăvul.

Hanul era genul de loc vechi, întortocheat şi tihnit, construit din piatră. Avea deasupra fluviului o terasă pe care, printre băutori, se plimbau păuni ţanţoşi (pe unul îl chema Norman, pe celălalt îl chema Barry), gata să se servească din gustările oamenilor fără să stea pe gânduri nicio clipă şi ridicând uneori capetele să dea glas unor ţipete sălbatice şi fără înţeles. Avea şi un salon, unde îşi beau berea şi îşi fumau pipele nobilii mărunţi – dacă profesorii de la colegii pot fi socotiţi nobili. Avea şi un bar public, unde luntraşii şi ţăranii se aşezau lângă foc sau aruncau cu săgeţi la ţintă, ori stăteau lângă tejghea şi pălăvrăgeau, se ciondăneau sau pur şi se îmbătau. Avea o bucătărie, unde nevasta proprietarului gătea în fiecare zi o ditamai halca de carne, cu un sistem complicat de roţi şi de lanţuri care învârtea o frigare deasupra focului deschis din vatră. Şi mai avea un băiat bun la toate pe nume Malcolm Polstead.

Malcolm era fiul proprietarului, unicul lui copil. Avea unsprezece ani, era prietenos şi iscoditor, îndesat şi roş­covan. Mergea la Şcoala Generală Ulvercote, la vreo doi kilometri distanţă, şi avea destui prieteni, dar cel mai mult îi plăcea să se joace singur cu daimonul lui, Asta, în canoea lor mică, botezată La Belle Sauvage. Unui cunoscut hâtru i se păruse nostim să mâzgălească un S peste V, iar Malcolm pictase răbdător la loc numele bărcii de trei ori, înainte să‑şi iasă din fire şi să‑l împingă pe şmecher în apă, moment în care declaraseră armistiţiu.

Ca orice copil de hangiu, Malcolm trebuia să muncească în cârciumă, să spele vase şi pahare, să care tăvi cu mân­care sau halbe cu bere, pe care le aducea înapoi când se goleau. I se părea normal să muncească. Singurul necaz din viaţa lui îl reprezenta o fată pe nume Alice, care îl ajuta la spălatul vaselor. Avea cincisprezece ani, era înaltă şi slăbănoagă, cu păr negru şi lins pe care îl strângea la spate într‑o coadă de cal neinteresantă. Pe frunte şi în jurul gurii i se adunau deja riduri de nemulţumire. Îl tachina pe Malcolm din prima zi când venise acolo.

— Cine‑i iubita ta, Malcolm? N‑ai o iubită? Cu cine ai ieşit aseară? Ai pupat‑o? Nu te‑ai pupat niciodată?

Multă vreme, băiatul n‑o băgase în seamă, dar până la urmă Asta sărise la stăncuța costelivă care era daimonul lui Alice, o împinsese în apa pentru vase, apoi o muşcase şi iar o muşcase pe biata pasăre udă până când Alice ţipase şi ceruse îndurare. Pe urmă se plânsese crunt la mama lui Malcolm, care spusese:

— Bine ţi‑a făcut. N‑am pic de înţelegere pentru tine. Nu‑ţi mai băga nasul unde nu‑ţi fierbe oala.

De atunci, îşi văzuse de treaba ei. Alice şi Malcolm se purtau de parcă nici nu se vedeau unul pe celălalt. El punea paharele pe grătarul de lemn, ea le spăla, el le şter­gea şi le ducea înapoi la bar fără o vorbă, fără o privire, fără măcar un gând.

Dar lui îi plăcea viaţa de la han. Îi plăceau mai ales discuţiile pe care le surprindea întâmplător, fie că se refereau la ticăloşia fără scrupule a Administraţiei Fluviale, la imbecilitatea neajutorată a Guvernului sau la chestiuni mai filozofice precum dacă stelele sunt sau nu de‑o vârstă cu pământul.

Uneori, Malcolm devenea atât de interesat de discuţii precum cele din urmă, încât lăsa braţul de pahare goale pe masă şi intra în vorbă, dar numai după ce ascultase cu inte­res. Mulţi dintre profesori şi ceilalţi oaspeţi îl cunoşteau şi îi dădeau bacşişuri generoase, dar el nu ţintise niciodată să se îmbogăţească. Considera bacşişurile o formă de gene­rozitate a providenţei şi ajunse să se considere norocos, lucru care n‑avea să‑i dăuneze mai târziu în viaţă. Dacă ar fi fost genul de băiat care să primească porecle, i s‑ar fi spus „învăţătorul“, dar nu era genul. Cine îl observa îl plăcea, dar nu‑l observau mulţi şi nici asta nu‑i dăuna.

Malcolm mai avea clientelă şi imediat dincolo de fluviu, peste podul de lângă han, în clădirile din piatră cenuşie ridicate între câmpurile verzi, livezile îngrijite şi grădinile de legume ale mânăstirii St. Rosamund. Călugăriţele aveau din belşug tot ce le trebuia, cultivau chiar ele legume şi fructe, creşteau albine, coseau odăjdii elegante, pe care le vindeau pe galbeni pentru care se târguiau cu grijă, dar uneori mai aveau treburi mărunte numai bune pentru un băiat – vreo scară de reparat sub ochii atenţi ai domnului Taphouse, tâmplarul cel bătrân, sau peşte de adus din Medley Ponds, ceva mai jos pe fluviu. Bunele călugăriţe apelau des la serviciile canoei La Belle Sauvage. Malcolm o dusese de mai multe ori pe Sora Benedicta pe fluviu până la oficiul Poştei Regale de Zepeline, cu câte un pachet preţios cu patrafire, sfite sau mantii pentru episcopul Londrei, care părea să‑şi folosească vestmintele la munci grele, din moment ce i se rupeau neobişnuit de repede. Băiatul învăţa multe în aceste călătorii plăcute.

— Cum le faci pachetele ăstea aşa de îngrijit, Soră Bene­dicta? o întrebase el într‑o zi.

— Pachetele astea, spusese Sora Benedicta.

— Pachetele astea. Cum le faci aşa de îngrijit?

— Aşa îngrijite, Malcolm.

Lui nu‑i păsa că îl corecta. Era un fel de joc de‑al lor.

— Credeam că ajunge îngrijit, spusese Malcolm.

— Depinde dacă te referi la pachete în sine sau la actul de a lega pachetele.

— Nu prea‑mi pasă, spuse Malcolm. Vreau numai să ştiu cum faci ăstea. Astea.

— Data viitoare când împachetez ceva, promit să‑ţi arăt, spusese Sora Benedicta, şi se ţinuse de cuvânt.

Malcolm le admira pe călugăriţe pentru felul ordonat în care trăiau în general, pentru modul cum legau pomii fructiferi pe spaliere de‑a lungul peretelui însorit al livezii, pentru vraja cu care se combinau vocile lor delicate atunci când cântau slujbele închinate bisericii, pentru bunăvoinţa pe care o arătau ocazional multor oameni. Îi plăceau discuţiile pe teme religioase pe care le avea cu ele.

— În Biblie se spune că Dumnezeu a creat lumea în şase zile? o întrebase el într‑o zi pe vârstnica Sora Fenella, în timp ce o ajuta în bucătăria cea mare a mânăstirii.

— Aşa este, răspunsese Sora Fenella, care întindea nişte aluat.

— Atunci, cum de există fosile şi alte lucruri vechi de milioane de ani?

— Vezi tu, zilele erau mult mai lungi pe‑atunci, spusese sora. N‑ai tăiat încă rubarba? Vezi că termin înaintea ta.

— De ce folosim pentru rubarbă cuţitul ăsta şi nu un cuţit din cele vechi? Cuţitele vechi sunt mai ascuţite.

— Din cauza acidului oxalic, spusese Sora Fenella, apăsând aluatul pe fundul unei tăvi. La rubarbă se potriveşte mai bine oţelul inoxidabil. Dă‑mi zahărul.

— Acidul oxalic, repetase Malcolm, iar cuvintele îi plăcuseră foarte mult. Ce‑i aia o sfită?

— Un fel de vestmânt. Îl poartă preoţii peste stihar.

— Tu de ce nu coşi, ca restul surorilor?

Daimonul‑veveriţă al Sorei Fenella scosese un „ţţ‑ţţ“ sfios de pe spătarul scaunului unde stătea.

— Facem fiecare ce ne pricepem mai bine, spusese călugăriţa. Eu n‑am fost niciodată bună la brodat – uite ce degete grase am! Dar celelalte surori consideră că fac plăcinte bune.

— Şi mie‑mi plac plăcintele tale, spusese Malcolm.

— Mulţumesc, drăguţă.

— Sunt aproape la fel de bune ca ale mamei. Ale mamei sunt mai groase. Probabil că tu întinzi aluatul mai tare.

— Probabil.

În bucătăria mânăstirii nu se arunca nimic. Bucăţelele de aluat rămase după ce Sora Fenella îşi tăia plăcintele cu rubarbă erau transformate în cruci stângace, în frunze de palmier sau în peşti, tăvălite prin stafide, presărate cu puţin zahăr şi coapte separat. Avea fiecare înţelesul eireligios, dar Sora Fenella (cu „degetele ei grase“) nu se pricepea prea grozav să le facă să arate diferit una de cealaltă. Malcolm reuşea mai bine, dar întâi trebuia să se spele zdravăn pe mâini.

— Cine le mănâncă pe-astea, Soră? întrebase el.

— Toate se mănâncă, până la urmă. Uneori, câte unui oaspete îi place să ronţăie ceva la ceai.

Mânăstirea, aflată acolo unde drumul traversa fluviul, era cunoscută în rândul călătorilor de toate felurile, iar călugăriţele aveau deseori oaspeţi. La fel şi hanul Păstră­vul, desigur, existau mereu doi sau trei musafiri rămaşi peste noapte, cărora Malcolm trebuia să le ducă micul dejun, dar ei erau în general pescari sau negustori, după cum îi numea tata: călători care vindeau frunze de fumat, obiecte de folosinţă casnică sau unelte agricole. Oaspeţii de la mânăstire erau dintr‑o cu totul altă clasă, mai înaltă: lorzi şi doamne aristocrate, uneori episcopi sau clerici de rang mai mic. Oameni de calitate, dar fără nicio legătură cu vreunul dintre colegiile din oraş, de la care să fi putut aştepta găzduire. Odată, o prinţesă stătuse la mânăstire şase săptămâni, dar Malcolm n‑o văzuse decât de două ori. Fusese trimisă acolo drept pedeapsă. Daimonul ei era o nevăstuică, care mârâia şi îşi arăta colţii tuturor.

Malcolm dădea o mână de ajutor şi acestor oaspeţi. Avea grijă de caii lor, le curăţa cizmele, ducea mesaje pentru ei şi, ocazional, primea bacşişuri. Toţi banii lui ajungeau într‑o cutie de tablă în formă de morsă din camera lui. Dacă o apăsai pe coadă, morsa deschidea gura şi îi puteai vârî moneda printre dinţi, dintre care unul se rupsese şi fusese lipit cu clei. Malcolm nu ştia câţi bani avea, dar morsa cântărea greu. Se gândea să‑şi cumpere un pistol, într‑o zi, când va avea destui, dar nu credea că tatăl lui i‑ar fi îngăduit, aşa că mai avea de aşteptat. Între timp, se obişnuia cu felul în care se purtau călătorii, atât cei de rând, cât şi cei speciali.

Probabil că nu exista vreun loc mai potrivit unde să înveţi atât de multe ca la acest cot al fluviului, cu hanul pe un mal şi mânăstirea pe celălalt, se gândea el. Bănuia că după ce va creşte urma să‑şi ajute tatăl la bar, iar apoi să‑i ia locul, atunci când părinţii lui vor îmbătrâni prea mult să mai facă faţă. Era cât se poate de mulţumit cu gândul ăsta. Mai bine să conducă Păstrăvul decât multe alte hanuri, pentru că aici venea lume grozavă, învăţaţi şi oameni importanţi cu care puteai sta de vorbă. Dar de plăcut, i‑ar fi plăcut să fie cu totul altceva. I‑ar fi plăcut să fie şi el învăţat, poate astronom sau teolog experimental, să facă descoperiri importante despre natura cea mai profundă a lucrurilor. Să fie ucenicul unui filozof – asta chiar ar fi fost grozav. Dar părea prea puţin probabil. Şcoala Generală Ulvercote îşi pregătea elevii să devină meşteşugari sau, în cel mai bun caz, funcţionari. La paisprezece ani îi arunca în lume, iar după ştiinţa lui Malcolm nu exista vreo bursă de colegiu disponibilă pentru un băiat cu minte ageră şi o canoe.

Cartea Prafului I: La Belle Sauvage, Philip Pullman

Traducere din limba engleză de Iulia Arsitescu

Editura Arthur, 2018