Ateliere cu Mircea Cărtărescu în tabăra „Locuiește în poveste!” (2022)

După două veri în care tabăra de creație „Locuiește în poveste!” nu s-a putut organiza din cauza contextului pandemic, anul acesta am reușit să ne ținem promisiunea față de copiii și tinerii care au câștigat concursurile de creație. Ne-am întâlnit la Alma Vii în perioada 22 -28 august 2022 și am avut două ediții: „Salt în poveste” (ediția a IX-a) și „Jocuri și jucării” (ediția a X-a).

Ne-am bucurat să ne reîntâlnim cu autorii și ilustratorii care sunt mereu alături de noi și moderează niște ateliere minunate: Florin Bican, Ioana Bot, Dan Ungureanu, Oana Ispir, Ioana Nicolaie și Mircea Cărtărescu.

A fost ușor să ne reamintim de ce iubim tabăra de creație Arthur.

Un lucru deosebit față de edițiile anterioare s-a petrecut în program, o surpriză din partea invitatului nostru special, Mircea Cărtărescu. În cele ce urmează vom povesti ce am aflat din discursurile sale adaptate pentru copiii participanți la ateliere. Și pentru că orice atelier are și o latură interactivă, în a doua parte povestim cum am fost încurajați să scriem poeme colective urmând o tehnică distractivă folosită de autorii suprarealiști. De ce aceste poeme se numesc „cadavre fermecătoare” și cum le puteți încerca și voi, citiți mai jos.

Idei filosofice, condiția poetului și povești despre cunoaștere din marea literatură a lumii

Un artist vede lumea altfel decât ceilalți. El vede ce este lumea cu adevărat, adaugă Mircea Cărtărescu.

În jurul noțiunii de realitate sunt multe întrebări filosofice, de exemplu:

Dacă n-ar exista niciun om care să perceapă lumea, ar mai exista realitatea? Sau: A existat lumea înainte ca noi să ne naștem? Ce este realitatea? Ce este conștiința?

Marile întrebări filosofice pot să aibă diferite răspunsuri - un răspuns științific, unul teologic, altul artistic.

Artistul știe că el trăiește într-o uriașă operă de artă.

Poetul știe că trăiește în cel mai mare poem care s-a compus vreodată, care este însăși existența.

A fi poet nu se învață. A fi poet nu e o meserie. Meseriile se învață, artele nu se învață.

Poetul are nevoie de ajutor ca să creeze, are nevoie de inspirație.

Ești doar un colaborator umil al minții tale atunci când scrii.

Cunoașterea nu are niciun alt sens pe lume dacă nu te face înțelept cu adevărat. Dacă nu te face să te integrezi perfect în lumea din jurul tău. Să fii un microcosmos în macrocosmosul care ne înconjoară.

Pe lângă toate aceste idei, Mircea Cărtărescu adaugă exemple din vechile povești sapiențiale ale călugărilor zen. Povești care ne pot modela viața, ne învață că realitatea interioară a lucrurilor este mai importantă decât cea exterioară, sau că întreaga înțelepciune a lumii poate fi redusă într-un singur cuvânt. Un cuvânt care invocă speranța, acel lucru fără de care oamenii n-ar putea trăi.

Ajungând la condiția artistului în Grecia antică, aflăm cum era văzut acesta în cetatea în care trăia Platon. Artistul arată fața adevărată a sistemului și din acest motiv este persecutat, izgonit din cetate.

Artistul e mereu în slujba libertății, el distruge barierele limbajului. Cei care și-au arătat cel mai des libertatea în artă au fost suprarealiștii.

Suprarealiștii credeau că întâmplarea este esențială în artă. Se exprimau prin jocuri care lăsau spiritul liber, un fel de explorare a subconștientului.

Un joc pe care-l practicau frecvent este cel pe care l-au numit „Cadavrul fermecător”. Cum au ajuns la această denumire?

Simplu, au deschis la întâmplare dicționarul. Prima dată au deschis la cuvântul „cadavru”, a doua oară la „fermecător”.

În încheierea atelierului, Mircea Cărtărescu ne-a explicat cum se joacă și am primit fâșii de hârtie pe care le-am folosit să compunem „cadavre fermecătoare”. Dacă vreți să-l încercați, iată cum se procedează:

Într-un grup de 3 sau 4 persoane, prima începe să scrie un gând oarecare în 2 – 3 rânduri, îndoaie hârtia și lasă la vedere un singur cuvânt (de preferat o conjuncție), a doua persoană scrie în continuare fără să vadă ce a scris prima, îndoaie hârtia lăsând la vedere un singur cuvânt și tot așa, până când se ajunge la sfârșitul hârtiei. După care se desface bucata de hârtie și se citește cu voce tare textul care a ieșit mai mult sau mai puțin fermecător.

Câteva exemple de „cadavre fermecătoare” compuse la atelierele din tabără

Ruxi, Marta și Maruca:

Theodora, Delia, Timeea și Maria:

În programul lecturilor de seară, Mircea Cărtărescu ne-a citit din „Enciclopedia zmeilor”, singura sa carte pentru copii - „Povestea spionului Bombas” și o baladă pe care toți zmeii trebuie s-o știe: „Zurba lui Zurbalan”.

Proză și versuri de un umor nebun cu zmei mioritici, zmei de fâneață și zmei suri de văgăună. Am aflat și cum s-au născut cele 12 specii de zmei dintr-o turmă de dinozauri rătăciți.

© Foto: Ema Cojocaru