Anchetă: Locuiește în poveste! #1

A fost odată o poveste…

 

Cei care au trecut prin taberele concursului „Locuiește în poveste” continuă să locuiască în povești și după ce se întorc din tabără – prin volumele colective în care li se păstrează textele și ilustrațiile, prin textele și ilustrațiile cu care contribuie la revista „Ordinul povestitorilor”, prin lansările și târgurile de carte la care participă, prin continuarea prieteniilor legate atunci când au locuit în poveste pentru prima oară. Ei alcătuiesc deja o comunitate ai căror membri se racordează la povești și – prin povești – unii la alții. De câte ori vorbesc cu ei, mă bucur să-i regăsesc la fel de proaspeți și de îndrăgostiți de povești, așa cum i-am cunoscut în tabără. Mă bucur să fac parte din această comunitate…

Florin Bican

 

 

     

 

Reproducem mai jos răspunsurile lor la trei întrebări legate de locuirea lor în poveste:

 

Ce te-a determinat să participi la concursul de creație „Locuiește în poveste”?

 

Iasmina Răceanu:

 

Am simțit mereu că port în mine o frumoasă "ciudățenie", eram pe deplin neînțeleasă de ceilalți și adesea stringent sancționată de ei. Aveam însă entuziasmul exprimării libere, fericirea arătării a cine sunt prin ceea ce fac și încrederea în elementul meu aparte. Voiam să-mi extind lumea peste tot și să-i chem si pe ceilalți alături de mine și de ea. Lumea mea era în principal făcută din desenele mele, dar uneori și scriam sau pictam cu cuvinte, mai potrivit spus. Pentru că felul meu de a fi era de obicei respins, aveam o nevoie imensă de a fi văzută și acceptată în realitatea mea, de a fi mai înțeleasă, astfel încât căutam prilejuri peste prilejuri prin care să-mi lucrez și să-mi afirm talentul. De ziua mea, când am împlinit 14 ani, am primit în dar de la o colegă de școală antologia "Ce poți face cu două cuvinte? Seniorii". Pe spatele volumului era anunțată prima ediție a concursului pentru juniori. Mi-am dat imediat seama că e ceva pentru mine, așa că m-am înscris cu lucrările mele în concurs, nerăbdătoare să aflu ce o să se întâmple.

 

Gabriel Cărtărescu:

 

Prima oară am participat la concursul ”Locuiește în poveste” în 2013, când nu știam ce important avea să fie pentru mine de-a lungul anilor. Dacă n-aș fi aflat despre concurs, aș fi pierdut enorm, cu totul altfel ar fi arătat vacanțele mele.

 

Teodora Rînciog:

 

Prima oară când am participat la acest concurs a fost la recomandarea doamnei mele profesoare, Grigore Doina. Nu știam prea multe despre el, însă cumpărasem niște cărți de la editura Arthur și îmi făcea plăcere să scriu. M-a atras tema și felul în care era prezentată, aşa că am zis, de ce nu?

 

 

     

 

 

În ce fel te-au ajutat zilele petrecute acolo? Mai scrii/faci ilustrație? Ai publicat ceva?

 

Iasmina Răceanu:

 

Taberele Arthur se numără printre cele mai frumoase, interesante, provocatoare și folositoare experiențe pe care le-am trăit. Pentru mine au însemnat în primul rând un spațiu în care emoțional m-am simțit mai acasă, alături de cei ce îmi seamănă mai mult. Atunci am înțeles mai bine cum sunt eu și de ce sunt aşa. Am înțeles, mai ales, că... sunt normală, nu am nicio problemă în fundament și nejustificat își fac părinți griji atât de mari, sau unele rude mai băgărețe sau profesorii de științe exacte (în primii doi ani de liceu am fost la o clasă de mate-info...). M-am eliberat de fricile date de diagnosticele fataliste pe care le-am urât din tot sufletul: „ești mult prea sensibiloasă”, „ești tot timpul cu capu-n nori”, „trăiești în afara realității”. Bineînțeles, între timp am cercetat care-i treaba cu toate astea, de unde se trag, ce terenuri minate sunt și cu sensibilitatea, și cu fantezia. Iar soluția e evidentă și onestă, deși multora le e neplăcută, de multe ori e considerată chiar „împotriva creativității”: contactul cu realitatea (posibil doar dacă ai sensibilitate) și schimbarea a ce ne împiedică să fim împliniți prin acțiune în plan concret, nu rămânerea și risipirea noastră în plăsmuire, iluzie.

 

Dar să revin la tabără. Am urmărit foarte atent cum sunt toți, scriitorii, copiii, ilustratorii. Înregistram absolut tot. Ţin minte o mulțime de momente, atelierele, ce s-a făcut, în ce moment al zilei, unde eram așezată, ce haine purtam și, cel mai important, ce și cum am răspuns eu, ce emoții aveam, care a fost reacția celorlalți la ce ziceam sau desenam eu, ce mi-a atras atenția la ceilalți copii, cum credeam că sunt scriitorii sau ilustratorii ca persoane, cum sunt ei în realitate, cum se raportează ei la realitate și unde văd eu în mod diferit realitatea la nivel profund și de ce. Din tabără m-am întors cu multe întrebări despre mine și realitate, ceea ce m-a trimis în cel mai fascinant spațiu dintre toate: în adâncime!

 

Faptul că am putut să iau parte la proiectele Editurii Art a fost decisiv pentru viața mea. La 14 ani, când am participat prima oară la concurs, căutam cu disperare o direcție de viitor, un sens cu care să mă identific pe termen lung și care să mă protejeze de asaltul de cerințe venite spre mine din exterior. Nu cercetasem mai amănunțit ce aș putea face eu pe piața muncii, eram foarte prinsă de școală (atunci acordam atenție mare școlii), însă știam că profesia mea va fi cert legată de pictură și literatură. Practic prima experiență a concursului a adus soluția ideală pentru mine: să fiu ilustrator! iar celelalte două experiențe adăugate împreună cu proiectul „Heidi, fetița munților”, pentru care am lucrat eu integral ilustrațiile, nu au făcut decât să mă întărească în alegerea luată și să îmi sporească interesul și curiozitatea pentru ce bucurii mai pot trăi continuând asta.

 

Deși am fost selectată și ca scriitor în cadrul a două antologii, niciodată nu m-am simțit drept fiind unul. Cum spuneam la început, mai degrabă pictez cuvinte. Mie scrisul nu îmi vine la fel de natural cum îmi vine desenul, însă e adevărat că eu chiar caut să înțeleg cum e să faci literatură și pentru ce să o faci, caut să înțeleg ce zone din om mi-ar plăcea să activeze literatura mea, în cazul în care îmi va veni vreodată curajul să trec la asta. Altfel, am un respect profund pentru cuvintele clare și pentru gândurile din lumină, astfel că mereu mă preocupă problema cuvintelor și înțelesurilor și zi de zi fac exerciții de numire și înțelegere curată a realității. Deci sunt un „înțelegător” în devenire…

 

     

 

Gabriel Cărtărescu:

 

Zilele petrecute în tabere au fost printre cele mai frumoase zile ale vieții mele, în tabăra din 2016 fiind chiar cele mai bune. Timpul petrecut la atelierele de scriere creativă m-au făcut să mă gândesc la multe lucruri pe care probabil nu le-aș fi descoperit singur. Și, desigur, m-au ajutat și să mă perfecționez în arta scrisului, pe care încă o practic, deși nu atât de mult pe hârtie, cât mai ales ”scriind” zilnic sute de povești aleatorii în mintea mea, povești care îmi alcătuiesc viața.

 

 

Teodora Rînciog:

 

Mereu mi-a plăcut să creez. Încă de când am învățat să scriu, făceam cărticele pentru părinții mei de Crăciun. Le scriam pe foi albe, le și desenam, și pe urmă le coseam un cotor și ele luau forma unei cărţi. Mi s-a părut un lucru pur și simplu magic cum o carte poate lua naștere.

Zilele petrecute acolo m-au ajutat nu numai să văd mai îndeaproape această magie, dar mi-au dat curaj să încerc să cred că și eu o pot înțelege și chiar face ceva cu această magie. Iar pornind de la a avea curaj în scris, am ajuns să am curaj în tot ce înseamnă eu. Și încă am.

Da, încă mai scriu si am terminat o carte pe care intenționez să o public în Anglia, cât se poate de curând. Am mai participat la câteva concursuri și am mai fost publicată și prin alte antologii. De curând, am câștigat un concurs de citate în S.U.A. care promova diversitatea. Se numește "Embrace the Difference". Citatul meu a fost ales, alături de alte 40 de citate de la participanți din întreaga lume, și a fost publicat timp de câteva luni pe niște panouri într-un parc din Florida. 

 

 

     

 

 

Cu ce te ocupi în prezent? Ce-ai vrea să faci mai departe?

 

Iasmina Răceanu:

 

Mă bucur și mă emoționează gândindu-mă la „minele” de 14 ani să pot scrie acum textul de față din postura de bursier al statului german pe domeniul ce îmi e cel mai drag pe pământ – Ilustrația! Sunt studentă la Universitatea de Științe Aplicate din Hamburg și încerc să fac din frumoasa mea „ciudățenie” o normalitate de viață roditoare, mai frumoasă și mai frumoasă pe zi ce trece. Iar mai departe, e clar: îmi urmez visele!

 

Gabriel Cărtărescu:

 

În prezent, pasiunea mea principală este una tehnică, îmi place să lucrez cu computere foarte mult. În principal le construiesc, le optimizez pentru o experiență cât mai plăcută și apoi nu prea le mai folosesc. Știu că asta este pasiunea generației mele, dar eu nu mă opresc doar la cele mai noi lucruri. Colecționez și computere vechi, cel mai vechi pe care îl am acum fiind un Commodore 64, umblu și cu alte electronice, cum ar fi pick-up-uri, magnetofoane (care sunt lucrurile mele preferate de pe lume), televizoare, console vechi, telefoane, tot felul de lucruri. Încerc să învăț și cum să le restaurez. De exemplu, la un moment dat am reușit să repar ecranul unui gameboy clasic cu un ciocan de lipit, asta fiind cea mai mare reparație a mea de până acum, deși una ușoară. Motivul adevărat pentru care îmi plac aceste lucruri ține însă tot de literatură. Oricum ar fi să definim literatura, o transcriere a vieții, a gândurilor, ideilor, dorințelor, setea oamenilor de-a cunoaște și de-a înțelege, sau chiar niște simple întâmplări pe hârtie, în fiecare poveste apar și decoruri. Pentru mine aceste decoruri sunt foarte importante. Lucruri care nu țin de povestea principală, dar care pot să însemne enorm. Televizorul pe care a văzut un personaj ceva ce a însemnat mult pentru el, telefonul prin care a comunicat cu cineva important, pick-up ul pe care își asculta muzica. Sau, deși nu e ceva electronic, pana care, purtată de vânt, trece prin fața lui Forrest Gump la începutul filmului și trece încă o dată la sfârșit. Mă fascinează obiectele vechi, în principal, pentru că au o poveste, și cele noi pentru că vor avea o poveste sau vor face parte dintr-o poveste. Până la urmă, pasiunea mea cea mai mare este de fapt omul... care cine știe cum funcționează. Dacă au ajuns la mine lucruri din povestea altora, cei care le-au avut inițial probabil nu au ținut la ele. Poate pentru ei un decor nu a însemnat așa de mult cât înseamnă pentru mine. Sau poate sunt un hoarder, de vreme ce nu prea sunt în stare să arunc lucruri. Cine știe?

 

 

Teodora Rînciog:

 

În prezent sunt studentă la Biologie la Imperial College London și intenționez să îmi termin studiile. Chiar dacă studiez biologie, încă sper să devin scriitoare și plănuiesc să îmi public prima carte individuală pentru început și, de acolo, să merg oriunde mă va duce ea. Am vise, unele prea mici pentru a fi văzute cu ochiul liber, altele prea mari pentru a fi spuse cu voce tare, însă prefer să muncesc pentru ele mai mult decât să vorbesc despre ele. Cred că oriunde o sa fiu în viitor, dacă voi fi fericită, atunci va fi perfect.

 

     

 

 

• Iasmina Răceanu, câștigătoare a concursului Locuiește în poveste! la secțiunea Ilustrație – Ediția I (2012), Ediția a II-a (2013) și la secțiunea Scriere creativă, Ediția a III-a (2014) 
• Teodora Rînciog, câștigătoare a concursului Locuiește în poveste! la secțiunea Scriere creativă - Ediția a II-a (2013) și Ediția a III-a (2014)
• Gabriel Cărtărescu, câștigător al concursului Locuiește în poveste! la secțiunea Scriere creativă și participant în taberele de creație începând cu ediția din 2013.

Fotografii din taberele Locuiește în poveste! (2013 și 2014)

Ilustrație de Iasmina Răceanu

 

Anchetă coordonată de Florin Bican 

- VA URMA -