Anchetă Arthur – Pasiuni & Colecții #1. Povestitoare: Raluca Poenaru

În martie începem o nouă anchetă la care participă autorii români publicați la Arthur, Genius și miniGrafic. I-am provocat să ne vorbească despre pasiunile și colecțiile lor din prezent și din copilărie, pentru a afla ce îi preocupă în afară de scris și dacă nu cumva au vreun hobby de care nu s-au plictisit în toți acești ani sau au păstrat și au lărgit o colecție anume – poate una de șervețele, surprize sau timbre! Prima care a răspuns provocării noastre a fost Raluca Poenaru: autoarea ne-a vorbit despre furnici și obiecte mici și o plăcere pentru lucrurile mărunte care o însoțește încă din copilărie. 

 

Despre lucrurile mărunte

Când eram mică, pentru că la televizor nu era nimic de văzut, internet nu exista iar jocurile video încă nu se inventaseră, noi copiii ne distram jucându-ne unii cu alții. Iar asta era fantastic! De-abia așteptam să se termine școala, masa, ploaia sau orice alt lucru care mă împiedica să ies la joacă. Numai că de multe ori, după ce coboram scările sărind treptele două câte două sau chiar dându-mă pe balustradă ca să ajung mai repede, mă pomeneam singură în fața blocului.

Mă uitam în stânga, mă uitam în dreapta... Nu era nimeni. În spatele blocului – tot nimeni. În grădinița de lângă alee – la fel. Oare unde erau toți copiii? Poate erau bolnavi, poate nu-și terminaseră temele; nu știam, dar nici nu era așa de important. N-aveam de făcut altceva decât să-i aștept, iar până veneau... să mă joc cu ce era la îndemână.

Dar cum? De una singură nu puteam să mă joc nici „prinselea”, nici „spânzurătoarea”, nici „mațele încurcate”. Așa că mă învârteam prin jurul blocului cu gândul la zâne și vrăjitoare, la prinți și fete de împărat; schimbam poveștile în minte, le amestecam unele cu altele sau inventam unele complet noi. Mi le imaginam scrise în versuri sau doar desenate, pe hârtie, pe frunze sau pe asfalt, cu cretă colorată. Însă după o vreme mă plictiseam de povești. Mă uitam în jur și în afară de câteva vrăbii, niște albine rătăcite și vreo buburuză, nu mai zăream nimic interesant.

Într-una din zilele alea în care mă plictiseam singură pe afară, în spatele unui trunchi de copac pe jumătate putred, am dat peste un mușuroi. Oare cum de nu-l văzusem până atunci? M-am aplecat să mă uit mai bine. Niște furnici atât de mici încât păreau schițate în glumă de un copil alergau încoace și încolo cu o viteză de neimaginat. La început m-a amuzat haosul lor. Apoi m-a obosit. Pe urmă m-a impresionat. Uitându-mă mai bine, mi-am dat seama că nu erau deloc haotice, ba dimpotrivă: se mișcau cu precizie, fără să se oprească și fără să greșească drumul, de parcă o creatură nevăzută le-ar fi dirijat de undeva de deasupra.

Ilustrație de Ileana Surducan din volumul Se mută circul înapoi, de Marin Sorescu

Furnicile ieșeau din mușuroi, mergeau pe potecile înguste pe care și le făcuseră și nu se abăteau de la ele decât dacă găseau ceva bun, o sămânță, o firimitură de pâine, o insectă moartă. Cu povara în spate, se întorceau la mușuroi pe aceeași potecă, poate o dată pe zi sau poate de o sută de ori, habar n-aveam, dar mi-ar fi plăcut să aflu. Mi-aș fi dorit să însemnez o furnică și s-o urmăresc, atât în afara cât și înăuntrul mușuroiului, numai că oricât mi-am stors creierii, n-am știut cum. M-am mulțumit așadar să le duc bucățele de pâine și să le urmăresc fără să le deranjez.

Poate pentru că am petrecut ore întregi lângă mușuroiul de furnici, poate pentru că, fiind copil, vedeam oricum partea mică a lumii mai degrabă decât măreția ei, sau poate fără un motiv anume, într-o zi mi-am dat seama că preferam lucrurile mărunte. La Gulliver îmi plăceau mai mult liliputanii decât uriașii, alegeam poveștile cu șoricei sau păsărele în locul celor cu palate impunătoare, iar dintre crini și nu-mă-uita le favorizam pe ultimele.

Mi-am păstrat preferințele până în ziua de azi. Iar dacă stau și mă gândesc bine, anumite alegeri de-ale mele n-au fost chiar comode. Eram în școala generală când la o oră de desen m-am apucat să pictez cu puncte. Și nu orice fel de puncte, ci puncte adevărate. Mici. Dar mici de tot. Când am auzit clopoțelul și colegii mei au predat planșele terminate, eu nu colorasem nici măcar un sfert de foaie. Dar ce puncte frumoase făcusem! Nici acum nu-mi dau seama din ce cauză profesoara nu numai că nu mi-a apreciat lucrarea, ba mai mult – mi-a tratat-o cu un nedrept patru...

Însă eu am continuat. M-am apucat să vopsesc o scară cu pensula de la sticluța de ojă. N-am terminat decât prima treaptă. Am vrut să fac un tablou din boabe de orez lipite pe o pânză. Când am ajuns la jumătate, primele boabe aplicate au început să se desprindă una câte una. Am încercat să scriu o compunere cu cuvinte care să nu depășească patru litere. Patru! Asta mi-a fost și nota.

Dar nu m-am lăsat. Îmi plac în continuare lucrurile mărunte. Chiar dacă – trebuie să recunosc – uneori nu sunt cea mai simplă alegere. Trăiesc în Bavaria. Mi-am luat un dicționar bavarez mic, mic de tot și o agendă la fel de mică. După cât de (ne)folosite sunt amândouă, vă puteți da seama câtă bavareză am reușit să învăț cu ajutorul lor. Dar sunt atât de frumoase...

Fotografii trimise de Raluca Poenaru