Vieți paralele
Mereu dau peste cărți care mă impresionează. După ce treci, mai la iuțeală, mai la pas, prin fiecare carte – care îți impune și ea un ritm al lecturii foarte personalizat: nu poți citi Lolita lui Nabokov precum Adela lui Ibrăileanu etc., –, prin multe volume, este greu să mai fii impresionat de ceva. Și totuși, oricît mi-aș dori să mă distanțez de miezul și de ideile unei noi lecturi, nu reușesc pe deplin. Cum se întîmplă și cu aceste volume care s-au alăturat dincolo de voința și de opțiunile mele.
Nu știam nimic despre un autor care se numește Mihail-Radu Solcan, pînă să-mi cadă în mînă volumul Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013 (Editura ART, colecția „Revizuiri“, selecție, introducere, consistentă & generoasă, și note de Mircea Flonta și Constantin Vică, 2019). Eram avertizată din titlul cărții că avem de-a face cu niște însemnări diaristice, dar conținutul devoalează mult, mult mai mult decît viața unui om și destinul lui. Ce avem acum la îndemînă? Însemnările unui absolvent de Filozofie – care, pînă în 1989, a lucrat pe unde a apucat, pentru ca apoi să fie redactor la Editura Humanitas și să intre în corpul profesoral al Facultății de Filozofie din București. Descoperim un personaj introvertit, cu o mare pasiune pentru citit. Mult peste media curentă, mult peste limitele unei specializări. Din însemnările a doar cîțiva ani, se conturează portretul în sepia al unui împătimit căutător de sine și idei, nu doar de cărți. Mai mult sau mai puțin rare, mai mult sau mai puțin exotice. Pasiunea pentru lingvistică, istorie și computere se conjugă cu o existență banală de cinovnic cuminte și așezat, atras de tot ceea ce înseamnă cultură, dar și manualitate. Se cumpără truse de unelte și aparate fistichii demne de meseriașii profesioniști, așa cum se caută cărți de tinichigerie și de istoria veche a românilor. Nu știu ca anticariatele mai vechi sau mai noi să fi avut un mai asiduu frecventator. Sîntem plimbați și pe întregul mapamond, abordarea limbilor clasice e în acord cu incursiunile în chineză, japoneză sau turcă. Bîntuie anticariatele din București, scotocește prin te miri ce mormane de cărți atinse de patina vremii, omul citește cu delicii și literatură, și istorie, la fel de curios să ajungă la rădăcina lucrurilor. Tot ceea ce notează se sucește în jurul cărților pe care le achiziționează cu rîvnă și temeri financiare – eroul nostru are și o consoartă, și o fată studentă care-i înțeleg pasiunile – și ajungem unde voiam. Adică în lumea ideilor care-l urmăresc peste tot.
Citește continuarea articolului în Observator Cultural.