Tennessee Williams – Memoriile unui bătrân crocodil
Pe Tennessee Williams l-am descoperit în facultate cu ocazia lecturii piesei de teatru Menajeria de sticlă. Mi-a plăcut piesa, deși nu pot să spun că sunt o împătimită a teatrului în general, ci mai mult a cinematografiei. Mi-a plăcut însă Un tramvai numit dorință, film pe care l-aș revedea oricând. Fără îndoială, Tennessee Williams a fost un scriitor care a știut ce să ia și ce să dăruiască cinematografiei și literaturii anilor ’40-’50. Nu și-a însușit titluri onorifice, nu s-a cocoțat pe norii cei mai denși ai succesului. Nu, el a văzut viața ca pe un șir interminabil de lucruri mai mult sau mai puțin plăcute, fiind un om depresiv și bântuit de proprii demoni interiori. În Memoriile unui bătrân crocodil se observă cu ochiul liber faptul că omul din spatele rândurilor este un om extrem de simplu, sfâșiat pe dinăuntru de neîmplinirea unei iubiri care nu mai există, sperând că scrisul îl va salva.
Este vorba de acea epocă glamouroasă a Hollywood-ului anilor ’50, când toată lumea trebuia să dea bine în poze și să își afișeze carisma, șarmul, lăsând acasă problemele, pentru că acestea nu-și aveau loc pe legendarul covor roșu al starurilor de cinema. Tennessee Williams a primit Pulitzerul pentru Un tramvai numit dorinţă (1948) şi pentru Pisica pe acoperişul fierbinte (1955), dar fără să poată afișa acea bună-dispoziție prea mult timp, pentru că, așa cum știm cu toții, depresia este o boală care deține extrem de multe măști, și numai una poate să creeze senzația că individul se simte foarte bine, când de fapt, ceea ce există pe dinăuntru este cu totul o altă lume decât cea de afară.
