Șotii, pozne și năzbâtii cu Alex Moldovan
Când îşi încearcă mâna cu literatura pentru copii, multor autori le vine greu să nu cadă în capcana de a le vorbi ca un adult, de a pune în poveste o încărcătură musai morală, de multe ori prea transparentă, supraexplicită şi explicată. De prea multe ori, literatura pentru copii este un discurs pe care un adult vrea să-l ţină copiilor din papucii lui de adult, o învăţătură pe care o are de transmis.
De prea multe ori, noi, adulţii, uităm că nu doar copiii, ci şi noi înşine avem urechile închise la discursurile moralizatoare şi că iubim poveştile care ne lasă să ne identificăm cu ele, ne lasă să navigăm prin personaje şi situaţii complexe şi să ne extragem singuri concluziile şi valorile.
Alex Moldovan e un scriitor de literatură pentru copii autentic şi valoros.
Scrie poveşti pentru copii, nu încearcă să-i momească, să-i păcălească, să le dea lecţii. Îi respectă atât de mult, încât ştie că ei s-ar prinde imediat şi ar pune deoparte cartea, în raftul acela cu ”cititul e plictisitor”.
În loc de asta, se joacă, râde, stă cu ei, în lumea asta cu logica ei abracadabrantă, cu inserţiile ei de magie, cu pozne şi şotii care te enervează pe moment, dar pe care le povesteşti după aceea cu prietenii, tăvălindu-te pe jos de râs.
Şi, atunci, copiii rămân cu ”Povestirile de citit pe sub bancă” pe noptieră (sau sub bancă, la ora de mate, cine ştie), pentru că cititul e cool.
Şi acum, că deja v-aţi prins că-l iubim pe Alex Moldovan, vă lăsăm cu el, să-l iubiţi şi voi, că asta o să vi se întâmple după ce-l auziţi cum ne răspunde la câteva întrebări.
Sînziana Bălțătescu din partea Reading is Cool: Zi-ne șotia cea mai haioasă la care ai participat în gimnaziu.
Alex Moldovan: Au fost mai multe asemenea momente delicate. Îmi amintesc că, la un moment dat, înaintea unei ore la care știam că profesoara are obiceiul de a intra în clasă trântind de catedră catalogul, am întors pur și simplu catedra cu susul în jos, mascând totul foarte realist cu o față de masă atent lipită pe la colțuri. Hai să zicem că nu-mi mai amintesc care au fost urmările…
Sînziana: Cum era în clasa a șasea? De-a ce vă jucați la școală în pauze și de-a ce vă jucați în timpul orelor?
Alex Moldovan: Cel mai des, în pauze jucam leapșa – sau mâță, cum îi zicea la noi: ne fugăream prin toată curtea până nu mai puteam respira. La mine, asta dura destul de puțin, pentru că nu eram genul sportiv, dimpotrivă, chiar.
Alta dintre ocupațiile noastre preferate, deși involuntar, era să spargem geamurile de la sala de clasă, ba cu mingea, ba cu alte diferite obiecte zburătoare mai mult sau mai puțin identificate. Eram atât de harnici, încât îmi amintesc că, la un moment dat, rămăseseră intacte doar jumătate dintre geamuri.
Sînziana: Simți că școala a fost un spațiu prietenos cu tine? Ce ar fi însemnat pe atunci un spațiu prietenos și ce înseamnă acum, pentru Alex adult?
Alex Moldovan: A fost un spațiu cu precădere ostil, cu insulițe de calm și plăcere. Majoritatea profesorilor erau fie plictisiți, fie violenți, fie plictisiți și violenți. Palmele aplicate elevilor erau la ordinea zilei, la fel și gumele de mestecat lipite cu măiestrie în părul nostru.
Un spațiu prietenos ar fi însemnat, atunci ca și acum, unul în care să fim tratați ca oameni, nu ca numere matricole. Un spațiu în care să fim învățați să fim oameni. Performanța academică mă interesa atunci la fel de puțin cât mă interesează azi.
Citește continuarea interviului pe Reading is Cool.