M-am întrebat pe parcursul lecturii acestui roman, și nu o dată, care a fost intenția inițială a scriitoarei croate Daša Drndić, ce imagine a stat la originea romanului ei și cît de mult s-a alterat ea pe parcurs, cît au contaminat-o „documentele” terorii pe care le reproduce în Trieste. Pentru că e evident că nu avem de-a face nici cu un roman, nici cu un simplu „documentar” despre Holocaust, ci cu o combinație la care se adaugă multe alte impurități de-ale istoriei. Deși romanul se deschide cu imaginea unei bătrîne care-și așteptă (vom afla în final, odată cu împlinirea perfect circulară a cărții) fiul care i-a fost răpit după naștere, ceea ce interesează pe autoare și implicit pe tine, cititorule, în această carte este chiar materia albă care umple acest cerc trasat cu linie punctată. Iar acolo, în cerc, se află tăcerea pe care istoria a numit-o Holocaust și pe care Daša Drndić se încăpățînează s-o răscolească și s-o tulbure, în ciuda unei înțelegeri sans mots că poate ar fi bine să nu mai vorbim despre acele lucruri. Trieste devine astfel mărturie, document „inoportun”, „inadecvat” și un sfredel care vrea să retrezească durerea.

Prima jumătate a romanului reface aventura biografiilor bunicilor și părinților Hayei, născuți cu toții în timpul păcii fragile a Imperiului Austro-Ungar: evrei poligloți, mici negustori sefarzi a căror origine se află undeva, demult și departe, în Spania Inchiziției. Peste Gorizia/Gorica, orășel învecinat cu Trieste, trec încoace și-ncolo armatele Primului Război, iar orașul devine martor al înfruntărilor sîngeroase dintre austrieci și italieni. Introducerea aceasta, biblică sau „de basm”, acumulează însă o tensiune cu reglaj fin, o acumulare premonitivă de trăsături textuale care indică iminența unui Rău mai mare. Cu toate acestea, expunerea simplelor date de către autoare nu face altceva decît să creioneze portretul de grup al unei familii fericite (nașteri, căsătorii, înmormîntări) care își trăiește viața în centrul maelstromului (apariția cămășilor negre, nașterea fascismului, legile rasiale italiene), fără a avea însă prea mult de suferit. Pînă în 1944, cînd tînăra Haya, vînzătoare la o tutungerie, se îndrăgostește de un frumos ofițer nazist, care o lasă însărcinată și apoi o părăsește, nu înainte de a se justifica șoptindu-i la ureche că ar fi pe deplin conștient că numele Tedeschi e nume de evreu. Fiul lor, Antonio, dispare din cărucior și aici începe coșmarul.

Citește continuarea articolului în Dilema veche.